În interiorul iepurașului, cusut cu grijă în căptușeală, era un buzunar secret. Acolo, am găsit un plic îngălbenit de timp. Cu mâinile tremurânde, l-am deschis. Înăuntru era o fotografie alb-negru și o scrisoare împăturită.
Fotografia arăta o femeie tânără ținând un bebeluș în brațe. Pe spatele fotografiei scria: „Alexandra și fiul ei, Alexandru, 1992”.
Dar asta era imposibil. Alexandra nu putea fi mama lui Alexandru. El mi-a spus că mama lui se numea Elena și murise la naștere. Am deschis scrisoarea, care era datată cu două săptămâni în urmă.
„Dragă Alexandru,
Au trecut treizeci de ani de când te-am dat spre adopție. Nu a fost o decizie pe care am luat-o cu ușurință, dar eram tânără, speriată și singură. Părinții tăi adoptivi, Elena și Mihai, mi-au promis că îți vor oferi o viață mai bună decât aș fi putut eu vreodată.
Recent am aflat că sufăr de o boală incurabilă și nu îmi mai rămân multe luni de trăit. Înainte să plec din această lume, trebuie să știi adevărul despre originile tale. Am încercat să te contactez de mai multe ori, dar nu am primit niciun răspuns.
Sunt mândră de bărbatul care ai devenit. Te-am urmărit de la distanță toți acești ani. Te rog să nu-i judeci prea aspru pe părinții tăi adoptivi pentru minciunile lor. Ei te-au iubit enorm.
Cu toată dragostea, Mama ta adevărată, Alexandra”
Am lăsat scrisoarea să cadă pe podea. Alexandru mi-a spus că părinții lui au murit amândoi – mama la naștere și tatăl într-un accident de mașină când el avea douăzeci de ani. Toată povestea lui familială era o minciună.
M-am uitat la ceas. Mai erau doar trei ore până la ceremonie. Nuntă la care participau peste două sute de invitați. Totul era pregătit, plătit. Rochia mea de mireasă atârna pe ușă, așteptând.
Telefonul a vibrat. Era un mesaj de la Alexandru: „Abia aștept să te văd în rochie. Te iubesc mai mult decât orice pe lume.”
Am inspirat adânc și am luat o decizie. Am coborât scările cu scrisoarea și fotografia în mână. În sufragerie l-am găsit pe tatăl lui Alexandru, Mihai – omul care pretindea că e singur pe lume, fără nicio rudă.
– Cine este Alexandra? l-am întrebat direct, arătându-i fotografia.
Fața lui Mihai a pierdut orice culoare. A luat fotografia cu mâini tremurânde.
– Unde ai găsit asta?
– Într-un iepuraș de pluș. O bătrână m-a trimis să caut acolo.
Mihai s-a prăbușit pe cel mai apropiat scaun.
– Bătrână? Ce bătrână?
– Era în zdrențe, pe aleea din fața casei.
Ochii lui Mihai s-au umplut de lacrimi.
– Alexandra… a murit săptămâna trecută. A fost ultimul ei mesaj către noi.
În acel moment, ușa de la intrare s-a deschis și Alexandru a intrat, zâmbind larg. Când ne-a văzut, privirea lui a trecut de la mine la tatăl său, apoi la fotografia din mâna lui Mihai. Zâmbetul i-a dispărut.
– Ce se întâmplă aici?
I-am întins scrisoarea în tăcere. Pe măsură ce citea, fața lui s-a transformat. Furie, confuzie, durere – toate treceau peste trăsăturile lui ca valurile.
– Tată? a șoptit el, ridicându-și privirea. Este adevărat?
Mihai a încuviințat încet.
– Am vrut să te protejăm. Elena nu a putut avea copii, iar Alexandra era verișoara ei. Când a rămas însărcinată la șaptesprezece ani, noi tocmai ne căsătorisem. A fost o înțelegere între noi toți.
– Dar de ce mi-ați spus că a murit?
– A fost ideea Elenei. Ea s-a temut mereu că într-o zi Alexandra se va răzgândi și va veni să te ia înapoi. Apoi, când Elena a murit de cancer acum zece ani, minciuna devenise deja prea mare pentru a o recunoaște.
Alexandru a dat din cap, încercând să proceseze totul. Apoi s-a întors spre mine.
– Tu cum ai găsit asta?
I-am povestit despre bătrâna din fața casei. Pe măsură ce vorbeam, ochii lui Mihai se măreau tot mai mult.
– Cum arăta această bătrână? m-a întrebat el.
– Păr alb, ochi albaștri, o cicatrice mică deasupra sprâncenei drepte.
– Doamne… a șoptit Mihai. Era chiar ea. Alexandra.
Nunta noastră a avut loc în acea zi, dar nu a fost ceremonia pe care o planificasem. În loc de două sute de invitați, am avut doar familia apropiată. În loc să celebrăm doar începutul vieții noastre împreună, am comemorat și sfârșitul vieții unei femei care și-a iubit fiul de la distanță timp de treizeci de ani.
Iar la recepție, în locul tradiționalului dans al mirilor, Alexandru a dansat ținând fotografia mamei sale adevărate. A fost un moment de o frumusețe sfâșietoare – o reconciliere peste timp și dincolo de moarte.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.