«A trădat-o pe cea care a trecut cu el prin foc și apă… Dar răzbunarea a fost rece și rafinată»
Au trăit împreună treizeci și cinci de ani. Aproape o viață întreagă. Gheorghe și Elena. Povestea lor a început ca un basm: dansuri sub ploaia toamnei, șoapte până în zori și vise la o căsuță cu viță-n vie. Elena era zveltă, tăcută, cu ochi căprui care ascundeau o voință de oțel. Gheorghe — aprig, cu ambiție arzătoare, mereu cu privirea la orizont.
Au străbătut sărăcia lipicioasă a anilor ’90, mutări prin satele Moldovei, datorii și nopți albe lângă paturile copiilor bolnavi. Când Gheorghe și-a vârât toți banii în firma de transporturi, Elena ținea casa în spinare: coasea haine pe mașină, creștea găini și negocia cu stăpânire facturile la lumină. Când afacerea a prins aripi, iar ei și-au cumpărat vilă la marginea Iașilor, Gheorghe s-a îndrăgostit. De o chelneriță din stația de pe autostradă, cu râs cristalin și mâini care „întâmplător” îi atingeau pieptul când aducea cafeaua.
A divorțat-o pe Elena într-o săptămână. A luat casa — zidită cărămidă cu cărămidă din salariul ei de învățătoare — folosind avocați scumpi ca niște briceaguri elvețiene. Instanța i-a dat Elenei două luni să plece. Ea a terminat în 48 de ore. Fără tăvălugii obișnuiți, fără să smulgă nici măcar un portret de pe perete. Doar și-a strâns cărțile, o icoană veche și, înainte de a închide ușa, a împrăștiat pe sub parchet, în țevile de ventilație și în spațiile dintre plinte… orez fiert. Rămășițele de la cina de adio, mâncată singură în bucătăria goală.
Noua lui soție a intrat în casă ca într-un palat. Dar peste noapte, un miros împuțit de pește stricat a început să se lipească de pereți. Au scos covoare turcești, au aruncat draperii cu dantele, au spălat zilnic cu săpun de curățenie. Degeaba. Prietenii fugeau după cinci minute, iar vecinii își închideau geamurile.
Gheorghe a încercat să vândă vilă. Dar în orașul unde toți se cunosc, niciun cumpărător nu a trecut pragul de două ori. Au luat credit pe 30 de ani pentru un apartament în Chișinău, dar banii se topeau ca zăpada la primăvară. Când Elena l-a sunat, vocea ei era un firicel de rouă:
— Poate-ți cumpar eu casa, Gheorghe? Cu 10% din preț. Ca între vechi prieteni.
A semnat actele în aceeași zi, fericit să scape de blestem.
Dar noul cuplu a golit vilă până la ultima cuiereșă. Au luat chiuvete, rame de uși și — fără să știe — tot orezul ascuns. Când duhoarea a năvălit în apartamentul lor nou, Elena tocmai tăia trandafiri în grădina pe care o plantase cu mâinile ei.
Acum, când trece pe lângă garajul unde Gheorghe repară camioane second-hand, uneori îi mai aude geamătul:
— E ca și cum putrezește ceva în pereți, dar nu găsim nimic!
Ea își continuă plimbarea, șoptind doar pentru ea:
— Se numește rușine, dragă. Și nu se spală cu bani.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.