soțul i-a făcut o cafea anei, dar mirosea foarte ciudat. ea a schimbat cănile și i-a dat-o pe a ei soacrei, care mereu o jignea și râdea de ea. iar după vreo 30 de minute, toți au rămas cu gura căscată când au văzut ce s-a întâmplat.

… A trecut jumătate de oră. În bucătărie plutea o liniște ciudată, grea. Doar tic-tacul ceasului de pe perete mai îndrăznea să respire. Ana stătea nemișcată, cu ochii lipiți de soacra ei, care tocmai își termina cafeaua, bombănind ceva despre „generația asta care nu știe nici măcar o cafea decentă să facă”.

Elena lăsase cana pe masă și s-a ridicat brusc, dând scaunul înapoi cu un scârțâit ascuțit.

— Mă duc să-mi iau pastilele, mi s-a făcut cald rău de tot, mormăi ea, ținându-se ușor de marginea mesei. Ana încremeni. A văzut cum fața soacrei i se schimbase, se albise aproape complet, iar ochii îi erau tulburi, de parcă nu mai vedea clar.

— Mamă, ești bine? întrebă Victor, cu o voce nesigură.

Elena deschise gura să răspundă, dar în loc de cuvinte ieși doar un geamăt stins. Își duse mâna la gât, încercând parcă să-și tragă aerul, dar respira greu. Încă un pas și… s-a prăbușit.

— Mamă?! a țipat Victor și s-a repezit la ea. Ana a sărit în picioare, dar n-a putut face niciun pas. Genunchii îi tremurau. Inima îi bătea atât de tare, că o simțea până-n gât. Se uita la Elena, căzută pe jos, cu fața într-o grimasă de durere și de teamă.

— Sună la salvare! urlă Victor.

Ana nu putea să se miște. O parte din ea voia să fugă, să se ascundă, să scape de tot ce vedea. Alta… se simțea vinovată. Nu voia să moară. Doar să simtă ce simțise ea atâtea luni. Doar să vadă ce gust are frica.

Victor apăsă disperat pe telefon, explicând ceva medicului de pe urgență, în timp ce încerca să-și ridice mama. Dar Elena nu mai reacționa. Corpul îi era moale, parcă golit de viață.

Două ore mai târziu, ambulanța o dusese pe Elena la spital. Ana stătea singură în sufragerie, uitându-se la cana abandonată pe masă. Totul se întâmplase prea repede.

Victor intră val-vârtej în cameră, cu ochii roșii și fața palidă.

— Ce s-a întâmplat, Victor? întreba Ana, abia șoptind.

— Medicii cred că a fost otrăvită… Nu înțeleg cum. Ziceau ceva de urme de metal greu, poate chiar mercur, dar vor mai face analize. Nu înțeleg de unde… de ce…

Se lăsă pe canapea, cu mâinile în cap. Ana simțea cum stomacul i se răsucește. I se făcuse frig.

— Spune-mi tu… ai simțit ceva ciudat în cafea azi dimineață? întrebă el deodată.

Ana își mușcă buza.

— Da… de fapt da. Mirosul era… foarte ciudat. Am vrut să-ți spun, dar… mi-a fost teamă că par nebună. Așa că… am schimbat cănile. Credeam că mă păzesc pe mine, nu că…

Victor o privi. Mult. Apoi se ridică și făcu câțiva pași prin cameră. Se întoarse spre ea cu o privire care o îngheță.

— Ana, de două luni tu te simți rău. Mereu după mesele de aici. Și mama… de fiecare dată avea grijă să-ți aducă ceva, nu? O prăjitură, o supă… sau „cafeaua ei specială”. Ți-a trecut vreodată prin cap că…?

Ana simțea că nu mai are aer.

— Da, șopti ea. Da, mi-a trecut. Dar mi-era rușine de gândul ăsta. Cum să cred așa ceva? Cine face una ca asta? Propria soacră?

Victor se așeză din nou, cu o privire pierdută.

— Eu n-am vrut să cred. Dar azi dimineață, când i-am spus că fac eu cafeaua, mi-a zis: „Lasă, că știu eu ce-i place Anei.” Și totuși a insistat să-i facă și ei una. Iar când m-am întors, cănile erau mișcate. Nu știu dacă a pus ea ceva. Sau dacă a fost destinul.

— Nu, n-a fost destinul, zise Ana încet. A fost alegerea ei. Poate că azi doar s-a gustat puțin din propria otravă.

Victor nu zise nimic. Privea în gol.

După o săptămână, rezultatele analizelor au confirmat: urme de otravă lentă, probabil adăugată în doze mici, zilnic. În cafea, în ceai, în mâncare.

Elena a supraviețuit. Dar ceva în ea s-a rupt definitiv. Nu mai vorbea. Nu mai ieșea din cameră. Doar stătea și privea pe geam.

Poliția a deschis o anchetă, dar fără dovezi clare și cu o suspectă care nu mai coopera, totul a rămas într-un soi de tăcere grea.

Ana și Victor s-au mutat. Nu departe, dar suficient cât să nu mai audă pașii grei pe podeaua vechii case.

Într-o dimineață, Ana își făcu o cafea. O mirosi cu atenție. Aroma era dulce, caldă, fără urme de metal sau de teamă.

Zâmbi ușor. Pentru prima dată, în mult timp.

— Gustul libertății, șopti ea.

Și bău până la ultima picătură.