— De azi înainte, rudele tale trăiesc pe banii lor! — soția a pus capăt parazitismului familial

— Iar tu, continuă soacra cu voce tăioasă, tu ar trebui să-ți știi locul! Nu așa te-am educat noi! O soție trebuie să susțină familia soțului!

Am respirat adânc. Vechiul meu eu ar fi încasat în tăcere, și-ar fi cerut scuze, ar fi promis că va repara situația. Dar ceva se schimbase în mine.

— Mamă, familia se susține reciproc, nu doar într-o direcție. Andrei și cu mine muncim din greu pentru banii noștri. Avem planuri, visuri, responsabilități. Nu suntem bancomatul Lidiei.

— Cum îndrăznești să vorbești așa?! După tot ce am făcut pentru tine! Ludmila e fata mea, sângele meu!

— Și Andrei e soțul meu. Iar noi doi formăm o familie. Prima noastră responsabilitate e unul față de celălalt, nu față de adulți care pot să-și câștige singuri existența.

Am închis telefonul în ciuda protestelor vociferate. Andrei stătea în ușa bucătăriei, palid, cu cearcăne adânci. Probabil nu dormise toată noaptea.

— I-ai spus mamei, a constatat el simplu.

— Nu trebuia să-i spun eu. Trebuia să-i spui tu, demult. Andrei, nu mai putem continua așa.

S-a prăbușit pe un scaun, și-a luat capul în mâini. Pentru prima dată de când îl cunoșteam, părea cu adevărat învins.

— Nu știu cum să fac asta, Olga. Nu știu cum să le spun nu. Sunt familia mea.

— Și eu sunt familia ta. Copilul pe care îl vom avea într-o zi va fi familia ta. Lor le dai prioritate.

Mi-am turnat în sfârșit cafeaua mult-așteptată și am așezat o ceașcă și în fața lui. Ne-am privit peste abur.

— Lidia are 35 de ani, un job bine plătit și niciun copil de crescut, am continuat. Mama ta are pensie și apartament propriu. De ce noi, care abia ne permitem un credit pentru locuință, trebuie să le finanțăm capriciile?

— Mereu așa a fost în familia noastră, a șoptit el. Mama ne-a crescut singură. Ne-a învățat că trebuie să ne ajutăm, indiferent de situație.

— Există o diferență între ajutor și exploatare, Andrei. Când a fost ultima dată când Lidia ne-a ajutat pe noi cu ceva?

Tăcerea lui a fost un răspuns suficient.

După micul dejun, l-am lăsat pe Andrei cu gândurile lui și am plecat la serviciu. Pe drum, telefonul meu nu a încetat să sune – soacra, Lidia, chiar și cumnatul lui Andrei, Bogdan, care de obicei stătea departe de dramele familiei. Toți aveau brusc ceva de spus. Toți erau indignați.

Seara, când m-am întors acasă, am găsit ușa apartamentului nostru deschisă. Din living se auzeau voci. Andrei, soacra, Lidia și Bogdan – întreaga familie Popescu, adunată pentru un tribunal improvizat.

— Ah, iată-te! a exclamat soacra când am intrat. Am venit să lămurim această situație odată pentru totdeauna!

Lidia stătea pe canapea, cu ochii roșii și umflați, ținând demonstrativ o cutie de șervețele. Bogdan părea stânjenit, evitând să mă privească. Andrei… Andrei stătea în picioare, privind pe fereastră, spatele lui rigid ca o bară de metal.

— Ludmila tocmai ne povestea cât de greu îi este, a continuat soacra. Apartamentul ei necesită renovare urgentă, mașina i s-a stricat, plus problemele de sănătate…

— Care probleme de sănătate, mamă? a întrebat Andrei, întorcându-se brusc. Cele care necesită tratament în Dubai?

Un moment de tăcere. Lidia a început să plângă și mai zgomotos.

— Nu înțelegeți! a strigat ea printre suspine. Da, poate am exagerat puțin cu tratamentul, dar chiar am nevoie de odihnă! Doctorul mi-a recomandat…

— Arată-ne recomandarea medicului, a spus Andrei calm. Mergem împreună la el să discutăm despre starea ta.

— Nu trebuie să-ți demonstrez ție nimic! s-a enervat Lidia. Sunt sora ta!

— Exact, a răspuns el. Ești sora mea, nu copilul meu. Ai 35 de ani, Lidia. Câți ani mai trebuie să așteptăm până devii autosuficientă?

Bogdan și-a dres vocea, intervențiind pentru prima dată:

— Andrei, știi că te-am susținut mereu, dar de data asta… Lidia chiar are probleme. Și apartamentul ei… Poate ai putea măcar să-i plătești renovarea. Nu e atât de mult.

— Tu și Elena nu locuiți într-un apartament neterminat? a întrebat Andrei. De ce nu o ajuți tu?

Bogdan a roșit:

— Noi… noi avem copii, știi bine. Cheltuieli. Dar tu și Olga… voi nu aveți copii, aveți două salarii…

Andrei a râs sec:

— Înțeleg. Olga și cu mine nu merităm să ne construim propriul viitor pentru că nu avem încă copii? Ce logică interesantă, Bogdan.

Soacra a intervenit, ridicându-se de pe fotoliu:

— Ajunge! Ați înnebunit amândoi? Așa v-am crescut eu? Să vă certați pentru bani? Să refuzați ajutorul surorii voastre?

— Nu, mamă, a spus Andrei. Ne-ai crescut să credem că valoarea noastră se măsoară doar prin cât de mult putem da altora, niciodată prin cât de mult ne respectăm propriile limite. Ne-ai crescut să credem că familia înseamnă să dăm tot ce avem, chiar și atunci când ni se ia totul și nu ni se oferă nimic în schimb.

— Cum îndrăznești…

— Îndrăznesc pentru că trebuie să se oprească undeva. Mama, te iubesc. Lidia, te iubesc. Dar nu mai pot continua așa. Olga a avut dreptate. Nu suntem bancomatul familiei.

A urmat o explozie de strigăte și acuzații. Soacra plângea, Lidia urla, Bogdan încerca să-l facă pe Andrei să „vadă rațional”. Eu stăteam în pragul ușii, privind scena, simțind un amestec ciudat de tristețe și mândrie.

Într-un final, după o oră de certuri, ușa s-a închis în urma lor. Andrei și cu mine am rămas singuri în liniște.

— Nu le va fi ușor să accepte, am spus încet.

— Știu. Dar nu ne va fi ușor nici nouă să rezistăm.

— Împreună vom reuși.

L-am îmbrățișat, simțind cum tremură ușor. Nu era ușor să se opună propriei familii, propriei mame. Dar făcuse un pas uriaș.

În lunile care au urmat, lucrurile au fost tensionate. Telefoanele de la soacră și Lidia au continuat, deși cu o frecvență din ce în ce mai mică. Bogdan a încercat de câteva ori să medieze, trimițându-ne mesaje despre „cât de rău se simte mama”. Dar de fiecare dată, Andrei a rămas ferm.

Ceea ce a fost surprinzător a fost efectul acestei schimbări asupra relației noastre. Fără presiunea constantă de a susține financiar familia lui, Andrei a început să se relaxeze. Am început să economisim serios pentru visurile noastre – o casă mai mare, vacanța pe care nu ne-o permiseserăm niciodată, și poate, în curând, un copil.

Șase luni mai târziu, am primit un telefon neașteptat de la Lidia.

— Olga, începu ea, după ce schimbaserăm câteva banalități, vreau să vă mulțumesc. Ție și lui Andrei.

Am fost atât de surprinsă încât nu am putut răspunde imediat.

— Știu că sună ciudat, a continuat ea. Dar după ce v-ați… oprit, am fost forțată să-mi regândesc viața. Mi-am găsit un al doilea job, am redus din cheltuieli, și știi ceva? Am reușit. Pentru prima dată în viața mea adultă, îmi plătesc toate facturile singură. E ciudat, dar mă simt… mândră.

— Mă bucur pentru tine, Lidia, am spus sincer.

— Nu știu dacă vom putea vreodată repara complet relația, a adăugat ea. Dar voiam să știi că, într-un fel ciudat, mi-ați făcut un serviciu. Poate într-o zi vom putea fi o familie normală, unde ne ajutăm reciproc doar când e cu adevărat nevoie.

După ce am închis, am rămas mult timp privind telefonul. Apoi am zâmbit. Uneori, cel mai mare act de dragoste nu e să dai tot ce ai. Ci să refuzi să contribui la dependența cuiva, chiar dacă asta te face temporar „dușmanul”.

Când Andrei a venit acasă și i-am povestit despre apel, a rămas tăcut mult timp.

— Știi, a spus el în cele din urmă, toată viața m-am temut că dacă nu dau totul familiei mele, îi voi pierde. Că nu vor mai avea nevoie de mine. Dar poate… poate că oferindu-le șansa de a se ridica singuri, le-am dat ceva mai valoros decât banii.

L-am sărutat pe frunte.

— De azi înainte, a șoptit el, câștigăm și cheltuim împreună. Pentru familia noastră. Pentru viitorul nostru.

Și pentru prima dată de când ne cunoșteam, am simțit că suntem cu adevărat o echipă. Că suntem, în sfârșit, o familie.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.