Un bogătaș, „pe un pariu”, s-a căsătorit cu o fată

Diana stătea în mijlocul sălii de festivități, strălucind în rochia ei de mireasă. Deși materialul alb fusese special creat pentru a-i acoperi formele generoase, ea arăta maiestuos, cu părul aranjat în bucle perfecte și machiajul impecabil care îi sublinia frumusețea naturală a feței.

Dar ochii ei, acei ochi căprui adânci, nu zâmbeau. Priveau fix la Dinu, bărbatul care tocmai devenise soțul ei, bărbatul care acceptase acest mariaj „pe un pariu” cu prietenii lui.

Crezuse că nu știe. Că ea, Diana Popescu, fiica unui mecanic auto din cartierul mărginaș al orașului, era prea naivă să prindă de veste că întreaga relație, cererea în căsătorie și nunta nu erau decât rezultatul unui pariu stupid între Dinu și prietenii lui din înalta societate: „Nu ai curaj să te însori cu grăsana aia!”

În seara aceea, când îi oferise inelul, Diana crezuse în minuni. În faptul că un bărbat ca Dinu Teodorescu, moștenitorul imperiului imobiliar Teodorescu, s-ar putea îndrăgosti de ea pentru cine era, nu pentru cum arăta sau ce avere avea.

Aseară însă, cu doar douăzeci și patru de ore înainte de momentul jurămintelor, auzise adevărul. La petrecerea burlacilor, unul dintre prietenii lui Dinu, beat și incapabil să-și țină gura, îi povestise logodnicei sale cum începuse totul. Iar aceasta, revoltată, o sunase pe Diana.

Inițial, voise să anuleze totul. Să fugă. Să dispară. Dar apoi, o idee diferită începuse să prindă contur.

Acum, în mijlocul recepției, după ce preotul îi declarase soț și soție, Diana ridică microfonul.

„Dragii mei invitați,” începu ea, cu o voce care nu tremura deloc, „vreau să vă mulțumesc tuturor pentru că ați venit să sărbătoriți această zi specială.”

Sala aplaudă politicos, dar Diana putea vedea privirile condescendente ale prietenilor lui Dinu, observa felul în care își șopteau unii altora, probabil glume pe seama ei.

„Înainte de a începe dansul mirilor,” continuă ea, „am un mic anunț de făcut și un cadou special pentru soțul meu.”

Dinu o privea nedumerit, încercând să-i ghicească intențiile.

Diana făcu un semn, iar ușile sălii de festivități se deschiseră larg. Înăuntru intrară douăzeci de persoane, purtând cămăși simple, dar curate, cu fețe aspre dar demne. Muncitori.

„Aceștia sunt angajații de la fabrica de textile din cartierul Florești,” anunță Diana cu un zâmbet. „Fabrică pe care, din păcate, corporația imobiliară Teodorescu vrea să o demoleze pentru a construi un nou complex de lux.”

Murmure se răspândiră prin sală, iar fața lui Dinu păli vizibil.

„Nu știați?” întrebă Diana, prefăcându-se surprinsă. „Oh, dar asta nu e tot.”

Făcu un alt semn, iar un bărbat în vârstă, îmbrăcat într-un costum simplu, se apropie de ea și îi înmână un dosar.

„Vă prezint pe tatăl meu, Constantin Popescu. Mulți dintre voi îl știți ca ‘mecanic auto din cartierul sărac’, dar ceea ce nu știți este că el a fost de fapt fondatorul original al imperiului Teodorescu.”

Invitații începură să se privească reciproc, neînțelegând ce se întâmplă. Fața lui Dinu se schimbă, încrederea lui se evaporă instantaneu. Încercă să spună ceva, dar nu putea scoate niciun cuvânt.

Diana deschise dosarul și ridică un document vechi.

„Acum treizeci de ani, tatăl meu și tatăl lui Dinu erau parteneri de afaceri. Dar într-o noapte, când tata era în spital după un accident, domnul Teodorescu senior a falsificat documentele companiei, furând efectiv întreaga afacere. Tatăl meu, fiind în imposibilitatea de a-și apăra drepturile și neavând resurse pentru avocați scumpi, a pierdut tot.”

În sală se lăsă o tăcere mormântală. Invitații, care nu demult râdeau și se bucurau de viitoarea nuntă, acum erau șocați. Prietenii lui Dinu, care stăteau în primele rânduri cu batjocură pe fețe, acum păreau uluiți.

„Dar vedeți voi,” continuă Diana, „tata nu a renunțat niciodată la speranță. A păstrat copiile originale ale documentelor. Iar eu, fiica lui, am studiat dreptul în secret, lucrând ziua ca asistentă și studiind noaptea, pregătindu-mă pentru momentul în care am putea recupera ce ne aparține de drept.”

Dinu era în șoc. Tatăl său, aflat în primul rând, se ridicase în picioare, cu fața roșie de furie.

„Așa că, dragă soțule,” spuse Diana, întorcându-se către Dinu cu un zâmbet rece, „în timp ce tu și prietenii tăi vă distrati parind pe seama ‘fetei grase’, eu am lucrat cu cei mai buni avocați ai țării. Iar acum, conform legii, ca soție legitimă, dețin jumătate din tot ce ai. Și voi folosi această putere pentru a rectifica nedreptățile trecutului.”

Își ridică paharul de șampanie.

„Am un ultim anunț de făcut. De mâine, fabrica de textile din Florești nu doar că va rămâne deschisă, dar va fi modernizată complet. Iar angajații,” făcu un gest către grupul de muncitori, „vor primi acțiuni în companie. Pentru că așa ar fi procedat tatăl meu, dacă ar fi avut șansa.”

Un bărbat în vârstă din grupul muncitorilor începu să aplaude, apoi un altul, și încă unul, până când întreaga sală, cu excepția lui Dinu și a cercului său restrâns, aplauda frenetic.

Diana coborî de pe podium cu grație, îndreptându-se către ieșire.

„Ah, și Dinu,” adăugă ea, întorcându-se pentru o ultimă privire, „pariu că nu te așteptai la asta.”

Apoi ieși din sală, lăsând în urmă un haos organizat și o sală plină de oameni cu părul măciucă de uimire, admirație și respect.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.