AM ADOPTAT O FETIȚĂ DE 4 ANI

„Pentru că tati are o poveste secretă,” a spus Ioana, privind în jos la păpușa pe care o ținea strâns. „Doamna din casa mare mi-a spus.”

M-am așezat lângă ea pe podea, încercând să-mi ascund neliniștea crescândă. „Ce doamnă, Ioana? Și ce poveste secretă?”

„Doamna care mă vizita noaptea la centru. Era bătrână și mirosea a flori. Mi-a spus că tatăl meu nou are o poveste secretă și că trebuie să fiu atentă.”

Un fior mi-a coborât pe șira spinării. Ioana fusese într-un centru de plasament înainte să o adoptăm. Nu știam nimic despre vreo „doamnă bătrână” care ar fi vizitat-o acolo.

„Scumpo, poți să-mi spui mai multe despre această doamnă?”

Ioana a ridicat din umeri. „Venea doar noaptea. Spunea că e îngerul meu păzitor și că va avea grijă să găsesc o familie bună.” A ezitat. „Dar apoi a spus că trebuie să am grijă la tati. Pentru că el ascunde ceva.”

Am încercat să respir normal, să-mi păstrez calmul. Copiii mici au adesea prieteni imaginari, mi-am spus. Sau poate cineva de la centru i-a băgat idei în cap. Dar ceva în siguranța cu care vorbea Ioana m-a neliniștit profund.

„Și ce crezi că ascunde tati?” am întrebat, mângâindu-i părul.

„Nu știu,” a spus ea simplu. „Dar doamna a spus că va fi periculos pentru tine. Și eu nu vreau să pățești nimic rău, mami. Te iubesc.”

Acele ultime cuvinte, rostite cu atâta sinceritate, mi-au umplut ochii de lacrimi. După doar o lună, această fetiță mică se atașase suficient de mine încât să se îngrijoreze pentru siguranța mea.

„Te iubesc și eu, Ioana. Și îți mulțumesc că mi-ai spus. Ești o fetiță foarte curajoasă.”

Am îmbrățișat-o strâns, mintea mea alergând în toate direcțiile. Andrei fusese nimic altceva decât blând și iubitor, atât cu mine cât și cu Ioana. Era profesor de matematică la liceu, respectat de colegi și îndrăgit de elevi. Fusese verificat amănunțit în procesul de adopție. Ce „poveste secretă” ar putea avea?

După ce Ioana a adormit în seara aceea, am început să cercetez. Am deschis laptopul lui Andrei – știam parola, nu aveam secrete unul față de celălalt. Sau cel puțin așa credeam.

Istoricul browserului era curat, emailurile păreau în regulă. Apoi am găsit un folder protejat cu parolă, ascuns într-un subdirector obscur. Inima mi-a sărit din piept. Trebuia să știu.

Am încercat câteva parole obișnuite pentru Andrei – ziua lui de naștere, numărul lui preferat, numele cățelului său din copilărie. Nimic nu funcționa. Apoi mi-am amintit de data la care ne-am întâlnit prima dată – 14 octombrie. Am tastat „14102012”.

Folderul s-a deschis.

Înăuntru erau documente scanate – acte de identitate, certificate de naștere, documente de adopție. Toate aparținând unor copii. Zeci de copii. Și printre ele, dosarul Ioanei.

Mi s-a făcut greață. Ce era asta? De ce avea Andrei aceste documente? Unele datau de ani în urmă, mult înainte să discutăm vreodată despre adopție.

Apoi am găsit corespondența – emailuri între Andrei și o persoană numită doar „M.” Emailurile discutau despre „găsirea candidaților potriviți”, „pregătirea documentelor” și „asigurarea tăcerii.” Un email menționa specific „fata care va fi plasată în familia Andreescu” – noi.

Cu mâinile tremurând, am printat câteva dintre cele mai incriminatoare emailuri și le-am ascuns în geanta mea. Apoi am închis laptopul, lăsând totul exact cum l-am găsit.

În noaptea aceea, nu am dormit. Stăteam întinsă lângă Andrei, bărbatul cu care eram căsătorită de șapte ani, întrebându-mă cine era cu adevărat. Ioana avusese dreptate. Exista o „poveste secretă”, una întunecoasă și terifiantă.

Dimineața următoare, am sunat la o prietenă și am rugat-o să vină să stea cu Ioana. I-am spus lui Andrei că trebuie să merg la medic pentru o verificare de rutină. În schimb, m-am dus direct la poliție.

Ofițerul care m-a primit a ascultat cu scepticism la început. Dar când i-am arătat emailurile, atitudinea lui s-a schimbat complet.

„Doamnă Andreescu, cred că soțul dumneavoastră ar putea fi implicat într-o rețea de trafic de copii,” a spus el grav. „Aceste emailuri sugerează că el colaborează cu cineva pentru a facilita adopții ilegale sau poate ceva și mai rău. Trebuie să începem o investigație imediat.”

În următoarele ore, am aflat adevărul șocant. Andrei nu era doar un profesor de liceu. Era intermediarul unei rețele internaționale care trafica copii vulnerabili sub acoperirea adopțiilor legale. Folosea poziția sa respectabilă și cunoștințele sale despre sistemul de adopție pentru a identifica copii care ar putea „dispărea” din sistem.

Ioana fusese una dintre țintele lor. Dar planul original se schimbase când Andrei însuși se atașase de ea și decisese să o adoptăm noi. „M.” – care s-a dovedit a fi un traficant căutat în mai multe țări – nu fusese fericit cu această schimbare de plan.

Când poliția a descins în casa noastră în acea după-amiază, Andrei era deja fugit, luând cu el doar un rucsac și pașaportul. Laptopul lui, însă, a oferit suficiente dovezi pentru a începe demontarea întregii rețele.

În săptămânile care au urmat, am trăit într-un coșmar, protejată de poliție și încercând să o ajut pe Ioana să înțeleagă ce se întâmplase. Într-o zi, în timp ce stăteam în noua noastră casă sigură, am întrebat-o despre „doamna bătrână” din centrul de plasament.

„Ioana, îți mai amintești de doamna care ți-a spus despre tati? Cea care mirosea a flori?”

Ioana a dat din cap. „Da. Era bunica Elena.”

„Bunica Elena?” am întrebat confuză. Ioana fusese abandonată la naștere. Nu avea bunici cunoscuți.

„Da. Ea a avut grijă de mine înainte să ajung la centru. Dar apoi a murit și m-au dus acolo. Venea să mă vadă noaptea și îmi spunea că va avea grijă să fiu în siguranță.”

Mi s-a oprit respirația. Verific dosarul Ioanei, care îmi fusese dat de autorități după arestarea lui Andrei. Într-adevăr, fusese în grija unei femei în vârstă numită Elena Popescu pentru primii doi ani de viață, o rudă îndepărtată care o luase după ce fusese abandonată. După decesul femeii, Ioana ajunsese în sistemul de protecție a copilului.

„Și bunica Elena ți-a spus să nu ai încredere în tati?”

Ioana a dat din cap solemn. „Da. A spus că el e un om rău care poartă o mască bună. Și că trebuie să te avertizez, pentru că tu ești o mamă bună.”

Am îmbrățișat-o strâns, cu lacrimi în ochi. Fie că fusese vorba despre o fantomă, un vis, sau pur și simplu instinctul incredibil al unui copil, Ioana ne salvase pe amândouă.

Andrei a fost prins în cele din urmă, la granița cu Ucraina. Rețeaua lui a fost destrămată, salvând zeci de copii de la destine groaznice. Iar eu și Ioana am început o viață nouă, construind încet încrederea care fusese zdruncinată.

În fiecare noapte, înainte de culcare, Ioana pune pe noptieră o mică vază cu flori proaspete.

„Pentru bunica Elena,” îmi explică ea. „Ca să știe că suntem în siguranță acum.”

Și în fiecare noapte, îi mulțumesc în tăcere acelei femei misterioase – fie ea un spirit, o amintire, sau o manifestare a intuiției pure – care a învățat o fetiță de patru ani să recunoască pericolul ascuns în spatele unui zâmbet și să aibă curajul de a vorbi.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.