CHIAR ÎNAINTE SĂ NASC, SOȚUL MEU ȘI-A ADUS AMANTA ACASĂ ȘI M-A DAT AFARĂ

M-am dus direct la Elena, cea mai bună prietenă a mea. Cu opt luni și jumătate de sarcină, nu aveam multe opțiuni. Familia mea locuia la sute de kilometri distanță, iar prietenii comuni erau mai degrabă prietenii lui Andrei decât ai mei.

„Poți sta cât ai nevoie,” mi-a spus Elena, pregătindu-mi canapeaua extensibilă din sufragerie.

În acea noapte, între suspine și tremurături, am simțit primele contracții. Panica m-a cuprins imediat — era prea devreme. Stresul, umilința, șocul… toate acestea declanșaseră travaliul prematur.

„Trebuie să mergem la spital,” a spus Elena ferm, ținându-mă de mână în timp ce eu mă încovrigam de durere.

În taxi, am ezitat. Să-l anunț pe Andrei? Era tatăl copilului, la urma urmei. Dar apoi mi-am amintit imaginea lui, sărutându-și amanta în casa noastră, la doar câteva ore în urmă. Am blocat numărul lui și am închis telefonul.

Următoarele douăzeci și patru de ore au fost o ceață de durere, teamă și, în cele din urmă, o bucurie pură când mica Sofia a venit pe lume, perfect sănătoasă în ciuda celor două săptămâni de prematuritate. Am plâns când am ținut-o în brațe, cu pielea ei delicată atingând-o pe a mea, cu ochii ei mari, albaștri, privindu-mă cu o încredere totală.

„Vom fi bine, iubirea mea,” i-am șoptit. „Vom fi mai puternice decât și-a imaginat vreodată tatăl tău.”

Andrei a aflat despre naștere de la spital. A apărut a doua zi, cu o expresie îmbinată între vinovăție și aroganță. La intrarea în salonul meu, a găsit-o pe Elena stând ca un gardian la piciorul patului.

„Ieși afară,” i-a spus ea, cu o voce tăioasă pe care nu i-o auzisem niciodată.

„Este copilul meu,” a replicat el. „Am dreptul—”

„Dreptul?” am intervenit, surprinzându-mă cu liniștea din vocea mea. „L-ai pierdut în momentul în care m-ai dat afară din propria mea casă cu actele de divorț în mână.”

Sofia dormea în pătuțul de lângă mine, iar el s-a apropiat pentru a o vedea. L-am lăsat. Era tatăl ei, la urma urmei, și oricât de mult îl urăm în acel moment, nu puteam nega acest fapt.

„Este perfectă,” a spus el, și am văzut ceva în ochii lui — o tresărire de umanitate, un moment de regret. Dar a dispărut la fel de repede precum apăruse.

„Vreau custodie comună,” a anunțat el, așezându-se pe scaunul de lângă pat ca și cum avea dreptul să fie acolo. „Și vreau să știi că Vanessa se va muta definitiv cu mine.”

Vanessa. Așa o chema. Era prima dată când auzeam numele amantei sale. Am râs, un sunet sec care l-a făcut să tresară.

„Andrei, tot ce vreau acum este să mă odihnesc și să-mi îngrijesc fiica,” am spus, menținându-mi vocea calmă pentru binele Sofiei. „Avocatul meu va lua legătura cu tine.”

„Avocat?” Ochii lui s-au mărit. „Nu avem nevoie de avocați între noi, Maria.”

Maria. Numele meu suna străin pe buzele lui acum. Ca și cum îl pronunța un străin.

„Te înșeli,” am răspuns. „Avem nevoie de tot sistemul legal între noi. Acum, te rog să pleci.”

După ce a plecat, am plâns din nou. Nu pentru el, ci pentru naivitatea mea. Pentru anii pe care i-am dăruit acestui bărbat care putuse să mă trateze cu atâta cruzime.

O săptămână mai târziu, când m-am întors de la spital, un pachet mă aștepta la apartamentul Elenei. Era de la avocatul meu, Teodor, un vechi prieten de familie pe care îl contactasem din spital.

„Uite,” mi-a spus el, arătându-mi documentele. „Andrei a transferat majoritatea activelor voastre comune în contul său personal cu o săptămână înainte să te dea afară. A golit contul vostru de economii, a retras banii din fondurile de investiții, chiar și din fondul pentru copil pe care l-ați creat.”

Nu eram surprinsă. Era exact genul de comportament la care mă așteptam acum din partea lui.

„Mai este ceva,” a continuat Teodor, cu un zâmbet subtil pe buze. „Firma la care lucrează este clientul băncii mele. Știu că în ultimele luni, compania a avut probleme. Au pierdut contracte importante, iar acțiunile lor au scăzut dramatic. Andrei, ca director financiar, este direct răspunzător pentru unele dintre aceste eșecuri.”

„Ce înseamnă asta pentru noi?” am întrebat, legănând-o ușor pe Sofia.

„Înseamnă că avem influență. Și mai înseamnă că acel cont în care a transferat banii voștri? Am obținut deja un ordin judecătoresc de înghețare a lui. Nu poate atinge niciun ban până la finalizarea divorțului.”

Pentru prima dată în săptămâni, am simțit un val de speranță. Nu era vorba despre răzbunare, ci despre justiție. Despre recuperarea a ceea ce era de drept al meu și al Sofiei.

„Care e următorul pas?” am întrebat.

„Acum, așteptăm,” a răspuns Teodor. „Și pregătim cel mai solid caz de custodie din istoria acestui oraș.”

Trei luni mai târziu, viața mea luase o întorsătură neașteptată. Cu ajutorul Elenei și al câtorva alți prieteni adevărați, am reușit să-mi găsesc un apartament mic, dar primitor. M-am întors la biroul de arhitectură unde lucrasem înainte de concediul de maternitate, iar șeful meu, impresionat de determinarea mea, mi-a oferit un program flexibil și posibilitatea de a lucra parțial de acasă.

Sofia creștea frumos, cu părul cârlionțat și ochii mari moșteniți de la mine. Andrei o vedea de două ori pe săptămână, sub supraveghere, așa cum stabilise instanța temporar până la judecata finală. El încă locuia în casa noastră, dar din ce în ce mai multe zvonuri ajungeau la mine — Vanessa și-ar fi făcut bagajele, firma lui ar fi în pragul falimentului, el ar fi început să bea.

Într-o seară ploioasă de toamnă, soneria a sunat. Când am deschis ușa, Andrei stătea acolo, ud până la piele, cu ochii roșii și umflați.

„Maria,” a spus el, vocea lui tremurând. „Te rog. Am nevoie de ajutor.”

L-am lăsat să intre, nu din milă, ci pentru a nu trezi Sofia care dormea în camera alăturată.

„Ce s-a întâmplat?” am întrebat, oferindu-i un prosop pentru a se șterge.

„Totul s-a prăbușit,” a spus el, privind în gol. „Vanessa m-a părăsit când a aflat că nu mai am acces la bani. Firma e în faliment. Banca urmează să execute casa. N-am nimic.”

Pentru un moment, am simțit acea satisfacție pe care o anticipasem în ziua când fugisem din casa noastră. El chiar pierduse totul. Dar apoi, privind la bărbatul zdrobit din fața mea, am realizat că răzbunarea nu-mi aducea bucuria pe care o așteptam.

„De ce ai venit aici, Andrei? Ce vrei de la mine?”

El a ridicat privirea, ochii lui întâlnindu-i pe ai mei pentru prima dată.

„Iertare,” a șoptit. „Știu că nu o merit. Știu că am distrus tot ce am construit împreună. Dar… te implor, ajută-mă să nu-mi pierd și relația cu Sofia. Este tot ce mi-a mai rămas.”

Am rămas tăcută pentru un moment.

„Nu pot să te iert acum,” am spus în cele din urmă. „Poate niciodată. Dar Sofia are dreptul la un tată care o iubește. Dacă vrei cu adevărat să fii prezent în viața ei, vei avea această șansă. Nu pentru tine, ci pentru ea.”

După ce a plecat, m-am așezat lângă pătuțul Sofiei, privind-o cum doarme. Inima mea, odată sfâșiată de durere, începea încet să se vindece. Nu datorită căderii lui Andrei, ci datorită puterii pe care o găsisem în mine însămi.

În acea noapte, am realizat că adevărata răzbunare nu fusese să-l văd suferind, ci să mă văd pe mine înflorind. Să-mi construiesc o viață mai bună, mai puternică, pentru mine și pentru fiica mea. O viață în care fericirea noastră nu mai depindea de Andrei sau de alegerile sale.

Asta era victoria mea. Și nimeni nu mi-o putea lua vreodată.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.