Nesuportând durerea, el a plecat de la înmormântarea soției mai devreme, pe drum aruncând bani unui om al străzii

Mihai a fugit ca și cum pământul s-ar fi deschis în urma lui. Cuvintele bătrânei îi răsunau în urechi, imposibil de ignorat: „Nu e moartă. O țin captivă în casa de la marginea pădurii.”

Inima îi bătea nebuneşte. Era imposibil. Văzuse trupul Irinei în sicriu. Atinsese mâna ei rece. Dar ceva în vocea bătrânei, în privirea ei pătrunzătoare, îl făcuse să se îndoiască de tot ce știa, de tot ce văzuse.

Ajuns la cimitir, procesiunea se terminase. Oamenii începuseră să se împrăștie, unii plecând spre casele lor, alții rămânând să discute în grupuri mici, așa cum se întâmplă mereu după înmormântări. Sicriul Irinei fusese deja coborât în mormânt, iar câțiva muncitori așteptau discreți în apropiere pentru a acoperi groapa cu pământ.

„Opriți!” strigă Mihai, alergând spre mormânt. „Nu acoperiți încă!”

Muncitorii îl priviră surprinși. Tatăl Irinei, bătrânul Vasilescu, se apropie de el.

„Mihai, ce s-a întâmplat? De ce ai plecat așa? Și de ce te-ai întors?”

„Vreau să văd corpul,” ceru Mihai, respirând greu. „Trebuie să văd corpul Irinei încă o dată.”

„Asta e imposibil,” spuse bătrânul Vasilescu. „Sicriul e deja închis și…”

„Atunci deschideți-l!” insistă Mihai. „Trebuie să mă asigur.”

Preotul se apropie de ei, vizibil îngrijorat. „Domnule Antonescu, înțeleg durerea dumneavoastră, dar ceea ce cereți este neobișnuit și împotriva…”

„Nu înțelegeți,” îl întrerupse Mihai, simțindu-se sufocat. „Cineva mi-a spus… Cineva mi-a spus că Irina nu e moartă.”

O tăcere apăsătoare se lăsă asupra grupului. Tatăl Irinei și preotul schimbară priviri îngrijorate. Cineva în spate șopti ceva despre „șocul pierderii” și „negarea realității”.

„Mihai,” spuse domnul Vasilescu, punându-i o mână pe umăr, „știu că e greu. Pentru noi toți este. Dar Irina… fiica mea… a plecat dintre noi. Am fost la morgă împreună, am organizat toate acestea împreună. Nu te tortura mai mult.”

Mihai își simțea genunchii slăbindu-se. Era adevărat. Fusese împreună cu socrul său la morgă. Văzuse rezultatele autopsiei care confirma cauza decesului: stop cardiac în urma unei reacții alergice severe. Deși Irina nu avusese niciodată probleme cu alergiile înainte, medicii explicaseră că astfel de reacții pot apărea brusc, fără avertisment.

„Dar bătrâna…” începu el, apoi se opri, realizând cât de ilogic suna totul.

„Care bătrână?” întrebă Vasilescu.

Mihai clătină din cap. „O cerșetoare. Mi-a spus ceva… ceva despre Irina.”

Expresia domnului Vasilescu se întunecă. „Mihai, asculți acum de cuvintele unei străzi? În momentele acestea greu, oamenii pot profita de vulnerabilitatea noastră. Poate voia mai mulți bani.”

Avea sens ce spunea bătrânul Vasilescu. Și totuși, ceva din privirea acelei femei îl bântuia pe Mihai. Nu părea să caute profit. Părea speriată, disperată chiar, ca și cum și-ar fi riscat viața spunându-i acele cuvinte.

„Vino la noi după ce se termină aici,” îi spuse domnul Vasilescu. „Maria a pregătit masa de pomenire și ne-ar face bine să fim împreună în aceste momente.”

Mihai dădu din cap absent, simțindu-se brusc epuizat. Muncitorii reluară treaba de a acoperi mormântul, iar el rămase acolo, privind cum pământul acoperea încet-încet sicriul soției sale. Fiecare lopată de pământ părea să-l îngroape și pe el, puțin câte puțin.

După ce totul s-a terminat, Mihai nu s-a dus la casa socrilor săi pentru masa de pomenire. În schimb, s-a îndreptat spre locul unde o întâlnise pe bătrână. Știa că era nebunesc, dar trebuia să o găsească din nou, să înțeleagă ce voise să spună.

Strada era acum aproape goală, oamenii retrăgându-se în case din cauza ploii care începuse să cadă. Bătrâna nu mai era acolo unde o lăsase. Mihai căută în zonă, întrebă câțiva trecători, dar nimeni nu părea să știe despre cine vorbește.

După aproape o oră de căutări zadarnice, Mihai se urcă în mașină, epuizat și confuz. Poate că Vasilescu avea dreptate. Poate că durerea îl făcea să se agațe de orice fir de speranță, oricât de absurd. Porni motorul, gata să plece spre casă, când observă ceva pe bancheta din spate: o eșarfă veche, uzată, cu un model pe care nu-l recunoștea. Nu era a lui și cu siguranță nu aparținuse Irinei. Nu era acolo când venise la înmormântare.

Cu mâinile tremurânde, Mihai luă eșarfa. În colțul ei era brodat un nume: „Elena”. Și sub el, o adresă: „Strada Pădurilor, nr. 17″.

Strada Pădurilor. Era exact la marginea pădurii de la ieșirea din oraș.

Inima lui Mihai începu să bată nebunește din nou. Era un mesaj de la bătrână? Cum ajunsese eșarfa în mașina lui? Mai important, ce trebuia să facă acum?

Rațiunea îi spunea să meargă la poliție. Dar ce le-ar fi putut spune? Că o cerșetoare i-a spus că soția lui, al cărei corp tocmai fusese înmormântat, era de fapt ținută captivă? Că a găsit o eșarfă misterioasă în mașină? L-ar fi crezut nebun, traumatizat de pierdere.

Mihai porni mașina și se îndreptă spre ieșirea din oraș, spre Strada Pădurilor.

Casa de la numărul 17 era exact cum și-o imaginase: izolată, veche, cu ferestre acoperite de scânduri și o curte plină de buruieni. Părea abandonată de ani de zile. Mihai parca la distanță și se apropie cu precauție, simțindu-și inima în gât.

Nu era sigur ce spera să găsească aici. Poate doar confirmarea că totul era o confuzie, o coincidență bizară alimentată de durerea lui. Poate atunci ar fi putut accepta în sfârșit realitatea morții Irinei.

Ușa casei era încuiată, dar una dintre ferestrele laterale avea o scândură desprinsă. Mihai reușii să o îndepărteze suficient pentru a se strecura înăuntru. Interiorul casei era prăfuit și gol, cu excepția câtorva mobile vechi acoperite cu cearșafuri.

„E cineva aici?” strigă el, vocea răsunându-i în casa goală.

Niciun răspuns. Mihai înaintă, verificând fiecare cameră. Casa părea într-adevăr abandonată, fără niciun semn că cineva ar fi locuit acolo recent. Se simțea din ce în ce mai prost. Ce făcea el aici? Spărgea o casă abandonată bazându-se pe cuvintele unei străine și o eșarfă misterioasă.

Tocmai se pregătea să plece, când observă ceva: podeaua din bucătărie părea diferită față de restul casei. Era mai puțin prăfuită, ca și cum cineva ar fi curățat-o recent. Și într-un colț, sub chiuvetă, era o ușă care părea să ducă la o pivniță.

Mihai înghiți în sec și se apropie. Ușa era încuiată. Privi în jur și găsi un ciocan vechi pe unul dintre rafturi. Cu câteva lovituri puternice, reuși să spargă lacătul.

Scările care coborau în pivniță erau întunecate. Mihai își folosi telefonul ca lanternă și coborî cu grijă. Pivnița era umedă și rece, cu pereți din piatră și podea din beton. La prima vedere, părea goală, cu excepția câtorva rafturi cu borcane vechi.

Dar apoi, în lumina slabă a telefonului, Mihai văzu ceva ce îl făcu să înghețe: o ușă metalică în peretele din spate. O ușă care nu ar fi trebuit să fie acolo.

Se apropie cu pași tremurători. Ușa avea o fereastră mică la nivelul ochilor, acoperită cu un grilaj. Mihai ridică telefonul pentru a vedea ce era dincolo de ea.

Camera de dincolo era mică, cu un pat simplu, o masă și un scaun. Și pe pat, cu spatele la ușă, stătea o femeie cu părul lung și negru, identic cu al Irinei.

„Irina?” șopti Mihai, simțind cum i se taie respirația.

Femeia se întoarse brusc. Mihai se clătină, sprijinindu-se de ușă pentru a nu cădea.

Nu era Irina. Era o femeie care semăna izbitor cu ea, dar nu era soția lui. Avea aceeași culoare a părului, aceeași statură, dar trăsăturile feței erau ușor diferite.

„Cine ești?” întrebă femeia, ridicându-se de pe pat. „Te-a trimis el?”

„Eu… nu,” bâigui Mihai. „Caut pe cineva. Soția mea. O bătrână mi-a spus că ar putea fi aici.”

Femeia se apropie de ușă, privindu-l cu o combinație de teamă și speranță.

„Soția ta arată ca mine?” întrebă ea.

Mihai dădu din cap. „Da. Foarte mult. Dar nu ești tu.”

„Numele meu este Ana,” spuse femeia. „Am fost răpită acum trei săptămâni. El… spune că semăn cu cineva pe care a pierdut-o. Mă ține aici de atunci.”

„Cine?” întrebă Mihai.

„Nu își spune numele. E un bărbat în vârstă, cu barbă albă. Vine în fiecare zi să-mi aducă mâncare și să stea cu mine. Vorbește despre o femeie pe nume Elena. Spune că sunt ea, că în sfârșit m-a găsit.”

Elena. Numele brodat pe eșarfă.

„Unde e acum?” întrebă Mihai, privind spre scările pivniței.

„A plecat de dimineață. Spunea că are o înmormântare la care trebuie să meargă. Că după ce se termină, vom putea în sfârșit să fim împreună.”

Mihai simți un fior rece pe șira spinării. O înmormântare. Astăzi. Nu putea fi o coincidență.

„Trebuie să te scot de aici,” spuse el, căutând o cale de a deschide ușa metalică. Era încuiată cu un lacăt greu, imposibil de spart cu uneltele pe care le avea la dispoziție.

„Pleacă,” îi spuse Ana. „Cheamă poliția. Dacă te găsește aici…”

Dar era prea târziu. De sus se auzi zgomotul unei uși deschizându-se, urmat de pași grei pe podeaua de lemn.

„Elena?” strigă o voce bărbătească. „Sunt acasă, draga mea. Înmormântarea s-a terminat. Acum putem fi împreună pentru totdeauna.”

Mihai recunoscu vocea imediat și simți cum i se face rău. Era domnul Vasilescu. Tatăl Irinei.

Pașii se apropiară de ușa pivniței. Mihai privi disperat în jur, căutând un loc în care să se ascundă sau o armă cu care să se apere. Ana se retrase în colțul celulei sale, tremurând.

„Stai acolo,” îi șopti Mihai. „Voi încerca să te ajut.”

Se ascunse după niște rafturi vechi, exact când ușa pivniței se deschise și lumina se aprinse. Domnul Vasilescu coborî scările încet, ținând în mână o tavă cu mâncare.

„Elena, ți-am adus cina ta preferată,” spuse el cu o voce blândă, complet diferită de tonul autoritar pe care îl folosea de obicei. „Și am o veste bună. S-a terminat. Acum nimeni nu ne va mai despărți.”

Mihai îl privea din ascunzătoarea sa, încercând să înțeleagă ce se întâmpla. Vasilescu se opri în fața ușii metalice și scoase o cheie din buzunar.

„Ginerele meu a crezut povestea,” continuă el, deschizând lacătul. „Toți au crezut-o. Acum Irina e oficial moartă și înmormântată, iar noi putem începe din nou, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.”

Irina e oficial moartă. Cuvintele răsunau în mintea lui Mihai, făcându-l să simtă un val de greață. Ce însemna asta? Cine fusese înmormântată astăzi dacă nu Irina?

Vasilescu deschise ușa și intră în celulă. Ana se făcu și mai mică în colțul ei.

„Nu te teme, Elena,” spuse el, punând tava pe masă. „Știu că încă nu-ți amintești, dar eu sunt Constantin, soțul tău. Am avut un accident acum mult timp, iar tu ai pierdut memoria. Dar acum te-am găsit și te-am adus acasă.”

„Nu sunt Elena,” spuse Ana, cu voce tremurândă. „Sunt Ana. Ana Moraru. Lucrez la biblioteca din centru. Te rog, lasă-mă să plec.”

Fața lui Vasilescu se schimonosi într-o expresie de furie.

„Nu! Ești Elena! Soția mea! Au trecut treizeci de ani de când ai dispărut, dar eu te-am găsit. Te-am căutat peste tot. Iar acum, în sfârșit, ești din nou acasă.”

Treizeci de ani. Elena fusese soția lui Vasilescu, mama Irinei. Mihai știa că murise când Irina era mică, într-un accident de mașină. Cel puțin asta îi spusese Irina.

„Unde e Irina?” întrebă brusc Mihai, ieșind din ascunzătoare.

Vasilescu se întoarse brusc, iar ochii i se măriră de uimire și furie când îl văzu pe Mihai.

„Tu? Ce cauți aici?”

„Unde este Irina?” repetă Mihai, simțind cum îl cuprinde furia. „Ce i-ai făcut?”

Vasilescu râse, un râs rece și lipsit de umor.

„Irina? Fiica mea e moartă. A murit acum o săptămână, exact cum a murit și mama ei cu treizeci de ani în urmă. Când mi-a spus că vrea să divorțeze de tine și să plece din țară… Nu puteam permite asta. Nu puteam să o pierd și pe ea, așa cum am pierdut-o pe Elena.”

Mihai simți cum podeaua se clatină sub picioarele lui. Irina voise să divorțeze? Să plece din țară? Nu îi spusese niciodată asta.

„Ai… ai ucis-o?” întrebă el, simțind cum cuvintele îi ard gâtul.

„A fost un accident,” spuse Vasilescu, privirea devenindu-i absentă. „I-am pus doar puțin în ceai. Voiam doar să adoarmă, să o conving să rămână. Dar era alergică… Nu știam că e alergică.”

„Iar femeia din sicriu?”

„O necunoscută. De la morgă. Nimeni important.”

Mihai se simțea ca într-un coșmar din care nu se putea trezi. Totul începea să capete sens acum. Moartea subită a Irinei. Insistența lui Vasilescu de a grăbi înmormântarea. Sicriul închis.

„De ce mi-ai făcut asta?” întrebă Mihai, simțindu-se golit de orice emoție. „De ce nu mi-ai spus adevărul?”

„Ce adevăr?” răspunse Vasilescu cu dispreț. „Că fiica mea a vrut să te părăsească? Că m-a părăsit și pe mine, exact cum a făcut-o și mama ei? Elena nu a murit în niciun accident. A fugit. M-a părăsit pentru un alt bărbat. Iar când am găsit-o, m-a respins din nou. A fost un accident și atunci… Iar acum, după toți acești ani, am găsit-o din nou.”

Se întoarse spre Ana, care tremura în colțul ei.

„Nu înțelegi, Elena? Tot ce am făcut, am făcut din dragoste pentru tine.”

Mihai înțelese în acel moment că se afla în fața unui om complet desprins de realitate. Un om periculos care trăise în minciună atât de mult timp încât aceasta devenise adevărul său.

Cu o mișcare bruscă, Mihai se aruncă asupra lui Vasilescu, împingându-l cu putere. Bătrânul se clătină și căzu, lovind cu capul de colțul mesei. Rămase nemișcat pe podea, o baltă de sânge formându-se încet în jurul capului său.

Ana țipă, acoperindu-și gura cu mâinile.

„E… e mort?” întrebă ea.

Mihai îngenunche și îi verifică pulsul.

„Nu. Dar e grav rănit. Trebuie să sunăm la ambulanță.”

Scoase telefonul și apelă numărul de urgență, explicând situația cât de clar putea. Apoi o ajută pe Ana să iasă din celulă.

„Îmi pare rău pentru tot ce ți s-a întâmplat,” îi spuse el, în timp ce urcau scările spre ieșire. „Poliția va fi aici în curând. Vei fi în siguranță.”

Ana îl privi cu ochi în care se citea recunoștința amestecată cu groază pentru ce trăise.

„Îmi pare rău pentru soția ta,” spuse ea încet. „Nu o cunoșteam, dar… nimeni nu merită așa ceva.”

Mihai dădu din cap, incapabil să vorbească. Ieșiră din casă exact când sirenele ambulanței și ale poliției se auzeau în depărtare.

În săptămânile care au urmat, adevărul a ieșit la iveală bucată cu bucată. Vasilescu a supraviețuit, dar a rămas într-o stare vegetativă. La percheziția casei, poliția a găsit jurnalul lui, în care își detalia obsesia pentru soția dispărută și, mai târziu, furia față de fiica sa care „o trăda la fel ca mama ei”.

Corpul Irinei a fost găsit în congelatorul din subsolul casei Vasilescu, confirmat prin teste ADN. A avut loc o nouă înmormântare, de data aceasta cu sicriul deschis, pentru ca Mihai să-și poată lua rămas bun cum se cuvine.

Identitatea femeii îngropate inițial ca Irina rămânea necunoscută. Poliția credea că era probabil o persoană fără adăpost pe care Vasilescu o convinsese sau o forțase să vină cu el, apoi o ucisese pentru a-i folosi corpul în planul său macabru.

Cât despre bătrâna care îi vorbise lui Mihai la înmormântare, nu a fost găsită niciodată. Nimeni altcineva nu o văzuse, iar camerele de supraveghere din zonă nu surprinseseră nicio interacțiune între Mihai și vreo femeie în vârstă.

Uneori, în nopțile când nu putea dormi, Mihai se întreba dacă bătrâna existase cu adevărat sau dacă fusese doar un produs al subconștientului său, o manifestare a suspiciunilor pe care le avusese fără să-și dea seama. Alteori, se gândea că poate fusese un înger, un mesager trimis să-l ajute să descopere adevărul.

Un an mai târziu, Mihai o reîntâlni pe Ana la o comemorare pentru victimele disparițiilor. Începură să vorbească, legați de tragedia comună care le marcase viețile. Nu era Irina, și nu încerca să fie. Era doar Ana, o femeie care înțelegea durerea și pierderea așa cum puțini o puteau face.

Iar uneori, când mergeau împreună la cimitir să pună flori la mormântul Irinei, Mihai avea senzația că vede, din colțul ochiului, o bătrână stând la distanță, zâmbind încurajator. Dar când se întorcea să privească, nu era nimeni acolo.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.