El din Germania eu din România a fost doar o relație de câteva zile la Costinești. Eu m-am măritat între timp dar după 2 ani soțul meu a murit.

În vara în care l-am cunoscut pe Toma, nu m-am gândit o clipă că noi doi suntem sortiți unul altuia, deși el, la despărțire, mi-a zis că va face imposibilul ca noi doi sa trăim fericiți până la adânci bătrâneți! Așa a fost…

Ce înseamnă o promisiune? în principiu, să-ți ții cuvântul. Când suntem tineri, nu prea ne pasă dacă ducem la bun sfârșit angajamentele. Trecem ușor peste ele. Odată cu vârsta însă, le numărăm ca pe zilele cu ploaie, în verile însetate. Cred că asta ne face să îmbătrânim – realizăm că puțini oameni sunt serioși pe lumea asta. Același lucru îl credeam și eu într-o vară despre care am să scriu cum am să pot eu mai frumos în rândurile acestei confesiuni.Era pe vremea lui Ceaușescu, aveam bilet la mare cumpărat prin sindicat, cum era pe atunci. Am riscat și am plecat singură la Costinești, chiar dacă ai mei m-au bătut la cap cu diverse baliverne – ba că se iau golanii de mine, ba că e periculos, ba că bla, bla, bla. La 28 de ani, nu prea iei în calcul pericolul. A fost vara în care l-am cunoscut pe Toma, frumos ca un zeu născut parcă din spumele Mării Negre, deși numai zeițele se trag de-aici. Ce mai, nebunie curată! Nu mi-am făcut speranțe prea mari… Nu am mizat pe o continuare a relației, după terminarea concediului. Trăisem intens clipele și mi-am zis că-mi voi vedea de viața mea mai departe… fără Toma.

Când îmi spunea ce îmi spunea mă uitam la el ca la un actor din filmele romantice.

— Izabela, voi face imposibilul și voi veni să te iau la mine! mi-a zis brusc iubitul meu de-o vară, cu două zile înainte de a mă pregăti de plecare.

— La tine? Unde? Ce vrei să spui? l-am întrebat, nedumerită.— Am o mărturisire de făcut… Trebuie să juri că nu mai vorbești cu nimeni!

— Nu! Doar dacă nu ai omorât pe cineva, știu eu…

— Nu, nu e vorba de asta. Eu vreau să plec în Germania!

— Vorbești aiurea! E imposibil, doar știi prea bine…

— Pentru mine orice este posibil… a zis el, zâmbind.

— și cum pleci?

— Plec… Puțin contează cum…

— și crezi că, dacă vei reuși să fugi, o să te mai gândești la mine?

— Da! Mă voi întoarce să te iau… Promit!

A pus mâna pe inimă. I-am luat-o și i-am pus-o pe buzele mele. Atât cât mai eram împreună, țineam mai mult la apropierea dintre noi decât la niște promisiuni aruncate în briza mării, printre fire de nisip și apă sărată. Suna minunat ceea ce îmi spusese, însă firea mea era mai pragmatică.

Dacă reușea să „evadeze”, puține șanse să-și mai amintească de Izabela, aventura lui de un sejur din Costinești. Eram la fel de sigură de asta cum eram de biletul dus-întors pe care-l cumpărasem pentru acest con-cediu. M-am lăsat mângâiată de această speranță și, în ziua despărțirii, Toma a ținut să reia.— Voi pleca și voi reuși, să știi!

— Ești un visător! Nu vezi în ce țară trăim? Doar dacă se întâmplă ceva și pică Ceaușescu, poate așa se schimbă lucrurile…

Nu am mai apucat să aud răspunsul lui. Iși mai avea rostul? Tot ce-mi rămăsese de la Toma a fost un bilețel cu adresa lui din România. O avea și el pe a mea… Mă uitam la el cum se depărta de mine, devenind încetul cu încetul un punct pe peronul stabil. Mă aflam în trenul care mă ducea acasă și, dacă aș fi fost suficient de îndrăgostită, probabil că aș fi tras semnalul de alarmă… Dar, v-am spus, mi-am păstrat mereu un dram de rațiune în tot ce am făcut.

Viața mea a mers mai departe, Ceaușescu nu a picat. De la Toma nu am mai primit niciun semn. M-am măritat și, după 3 ani, m-am mutat în provincie, la casă. Acolo ne era relativ mai bine. După alți doi ani, am rămas… singură. Soțul meu a avut un accident de serviciu și s-a prăpădit.

Nu mi-a mai trebuit bărbat, deși aveam 35 de ani. Aveam viața pe care o aveam, încercam să camuflez prin muncă toate neîmplinirile sufletului, ale inimii și ale trupului…

Trebuie însă să vă spun un secret. Ceva misterios se petrecea în existența mea. Declicul a fost ziua despărțirii de Toma. Din acel moment, am început să-l visez atât de des și atât de mult, încât am început să-mi pun întrebări singură. Am simțit nevoia să vorbesc cu sora mea, doar ea ce mă mai putea asculta.— Iza, e un semn, îți spun eu!

— Ce semn, fată? Visezi… i-am spus eu, neîncrezătoare.

— Nu, nu visez. Tu ești cea care visează! mi-a zis Sonia, sora mea.

— Cred că are legătură cu promi-siunea pe care mi-a făcut-o…

— Ce promisiune?

— A zis că o să facă tot posibilul să mă ia în Germania, deși asta pare imposibil în condițiile date…

— Greșești, Izabela! Dacă tipului i s-a pus pata pe tine…

— Nu știu ce să mai zic. Cert e că îl visez nefiresc de mult… și nici nu am cum să dau de el…

— Ai adresa lui?

— Tu nu te gândești că e periculos să-i scriu pe tema asta? Dacă a plecat, cum a vrut, de unde știu eu că nu îmi citește cineva scrisoarea?

— Ai putea să le faci o vizită părinților… Doar știi unde locuiesc.

știam, dar ideea pica din start. Nu mă vedeam urcându-mă în tren și plecând în căutarea unei stafii. Am renunțat să mă mai gândesc la asta. Până la urmă, aveam o grămadă de treabă… Toma trebuia dat uitării și punct!Timpul a trecut, așa cum știe el mai bine, fără să-i pese de ce visează oamenii noaptea. O minune s-a întâmplat, totuși. Norocul meu a fost să pice comunismul. Aveam 36 de ani atunci când, în primăvară, am auzit vocea primarului urlând la poarta mea:

— Doamna Izabela!

— Domnule primar?!

— Am ceva să vă comunic… a început el să spună.

— Stați că vin acum…

Eram în grădinița cu flori, curățam trandafirii. Mi-am scos mănușile, le-am pus pe pervaz și m-am dus să văd ce vrea de la mine primarul. Ciudat! Ce căuta la poarta mea?!

— Doamna Izabela, m-a sunat la primărie un domn. Zice că e din Germania…

Am amuțit pe loc. Să fi fost oare Toma?

— Nu a spus cum îl cheamă?

— A spus doar că vrea să vină la dumneavoastră. Ce să-i transmit?

— Vă sună iar?

— Da, am considerat că e mai bine să vă pun în temă…

— Spuneți-i că poate veni…

— Sunteți sigură?

— Da! și vă mulțumesc de veste! Nu avea oricine telefon pe strada noastră, e de la sine înțeles. Probabil că Toma m-a căutat la vechea adresă și de acolo i s-a spus că m-am mutat. A crezut că singura cale prin care mă putea găsi era să sune la o autoritate, cum a fost primarul. Cât de naiv și încrezător în egală măsură putea fi!

Când a venit la mine, mi-a fost greu să cred că era adevărat.

— Izabela, am venit cum ți-am promis!

— Bine ai venit, Toma! i-am răspuns, emoționată. Chiar nu mă așteptam…

— ți-am promis! Eu îmi țin promisiunile…

— A trecut atâta amar de vreme, nu te-ai gândit că…

— Am aflat totul, să știi. Asta mi-a dat curajul să vin mai repede la tine!

— Bine… și acum?

— Acum vreau să-mi răspunzi la o singură întrebare… a continuat Toma. Poți lăsa totul ca să vii cu mine în Germania?

Iată sensul visurilor mele! Iată de ce îmi apărea în vis Toma! De fapt, își anunța sosirea.

— Da! Acum cred că pot lăsa totul! Da! Vin!

Ne-am îmbrățișat. Nu trecuse foarte mult timp de când ne-am văzut ultima dată, în sensul că nu eram doi oameni de nerecunoscut. Am plecat din țară fără remușcări, iar acum, de fiecare dată când mă întorc, o fac pentru sora mea. O dată pe an, venim aici, vara de obicei, și, de fiecare dată, facem un popas de două zile și la Costinești.