Ernest se sprijinea cu greu de un bolovan, iar respirația lui era tăiată, sacadată. M-am apropiat de el cât am putut, tremurând încă de șoc și frig. Nu mai părea bărbatul calm și așezat pe care îl știam de o viață. Avea privirea unui om fugărit de propriile greșeli.
Și atunci am înțeles că, oricât de tare mă durea trădarea lui Iulian, ce urma să aflu despre Ernest avea să doară și mai tare.
— Trebuie să coborâm spre partea veche a pădurii, a zis el. Dacă rămânem pe potecile știute, ne găsesc repede.
Am dat din cap, deși nici nu știam în ce direcție era „partea veche”. Picioarele îmi tremurau, dar m-am ridicat. Ernest mi-a prins brațul, iar împreună am început să ne târâm printre pietre și crengi, departe de potecă.
În aer plutea un miros de iarbă udă și frunze putrezite. Pădurea avea o liniște apăsătoare, ca și cum ne asculta.
— Ernest… ce ai făcut? am întrebat în șoaptă, cu inima bătându-mi în urechi.
A tăcut câteva secunde. Prea multe.
— În urmă cu vreo douăzeci de ani… înainte ca Iulian să termine liceul… am ajutat pe cineva cu niște bani. Era multă presiune atunci, niște oameni din oraș aveau probleme cu cămătarii. Am vrut să ajut. Dar oamenii ăia nu erau ce păreau. Iar eu… am semnat ceva ce n-ar fi trebuit. O hârtie cu datorie pe numele meu. Dobândă uriașă.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ernest… Doamne… și asta ne urmărește acum?
— Nu doar pe noi, a spus el. Pe Iulian l-au prins acum un an. La barul unde mergea el după muncă. L-au amenințat. I-au zis că, dacă nu scapă de mine, datoria trece la el. Că o să-i ia casa, mașina, tot. Ba chiar și banii puși deoparte pentru copil. Au cerut peste 300.000 de lei… bani pe care nu-i avem.
Am simțit că mi se taie picioarele. Iulian… băiatul nostru… fusese strâns cu ușa. Amenințat. Mânat spre nebunie.
Dar să ajungă până aici? Să ne împingă în gol?
— Nu pot să cred că ar face asta, am șoptit.
Ernest a oftat greu.
— Nu îl scuz. Dar îl înțeleg. Oamenii ăia… nu glumesc. Știu ce pot face. Au făcut-o și cu alții. Iulian s-a speriat. Și Clara la fel. Când ți-e frică pentru copilul tău, uneori alegi greșit.
Am ajuns lângă un trunchi doborât. Ne-am oprit să ne tragem sufletul. În depărtare, am auzit ceva. Pași? O piatră lovită? Ernest m-a privit brusc.
— Grăbește-te.
Am început să coborâm printr-un loc abrupt, ținându-ne de crengi. Inima îmi bătea în piept ca un ciocan. Gândurile mi se loveau unele de altele. Trădare. Frică. Vină. Totul se amesteca.
La un moment dat, am auzit glasuri. Glasurile lor.
— Sunt mai jos! a strigat Iulian.
M-am lipit de Ernest, iar el m-a tras după un tufiș gros. Simțeam mirosul lui de transpirație și sânge. O clipă, am crezut că totul se terminase.
Dar atunci, Ernest a făcut ceva neașteptat. A scos din buzunar un plic mototolit, ud de la căzătură.
— Dacă ni se întâmplă ceva, să știi adevărul, a zis. Aici sunt dovezile. Actul semnat, dovada dobânzii, numele lor. Tot. Am strâns fiecare leu, fiecare hârtie. Dacă ajunge la poliție, se termină. Îi opresc. Poate și băiatul scapă.
L-am privit lung, cu lacrimile șiroindu-mi pe față. Pentru prima dată în viață, am văzut în el nu doar un soț, ci un om care își acceptase greșelile și era gata să plătească.
— Ernest… trebuie să ieșim de aici. Nu pentru noi. Pentru Iulian. Să-l salvăm de nebunia asta.
El a dat din cap.
Și am fugit.
Nu știu de unde am avut puterea, dar am coborât muntele mai repede decât o făcusem vreodată. Fără să ne oprim, fără să privim în urmă. Pașii lor răsunau când mai aproape, când mai departe, însă dorința de a-mi salva familia era mai puternică decât frica.
Când am ajuns aproape de drum, am văzut o mașină a jandarmeriei. Am ridicat mâinile și am strigat din toate puterile. Ernest s-a prăbușit în genunchi, iar eu l-am prins de umeri, tremurând.
— Vă rog… ajutați-ne!
Jandarmii au alergat spre noi.
Și, pentru prima dată de când începuse coșmarul, am simțit că avem o șansă reală. O șansă să oprim toată nebunia. Să ne salvăm familia. Și, poate, să ne salvăm și sufletele.
Pentru că, uneori, chiar și după ce ai căzut în gol, există drum înapoi spre lumină.