Mirosul acela l-a lovit direct în stomac. Nu era greu, nu era puternic, dar avea ceva ce îi făcuse pielea să se zburlească pe ceafă. Lenuțu s-a oprit cu lanterna în mână și a ascultat. Clădirea era tăcută, pustie, așa cum fusese ani întregi. Dar aerul rece care ieșea de după perete nu mințea: acolo era un spațiu gol. Un loc despre care nimeni nu vorbea.
A bătut de două ori în zid. Sunetul s-a întors altfel, ca un ecou scurt, stins. A mai bătut o dată. La fel.
S-a așezat în genunchi și a apropiat urechea de perete. Pentru o clipă, i s-a părut că aude ceva: o respirație? O bătaie? Sau doar bătaia lui de inimă?
A doua zi dimineață s-a dus direct la directoră. Dar femeia, obosită și plină de griji, a dat din mână.
— Lenuțule, te rog… e o clădire veche. Crapă pereții, trage curentul, mai trosnește câte ceva. Nu mai porni iar spiritele. Oamenii abia au început să uite.
Dar el n-a putut să uite. A simțit că trebuie să revină acolo.
Seara următoare și-a luat unelte, o lanternă mai bună și un sac de răbdare. Aripa nordică era întunecată, mirosea a umezeală și a timp învechit. A pornit lanterna și a atins peretele. Mortarul era crăpat. Cărămizile păreau puse în grabă.
A început să lucreze încet, fără zgomot. Cu fiecare cărămidă desprinsă, aerul rece se simțea mai tare. Mirosul acela discret — dulceag, amestecat cu pământ umed — îl urmărea ca o umbră.
Când a scos destule cărămizi cât să încapă, a oprit. Lanterna a pătruns în întunericul de dincolo și a luminat un culoar îngust, zidit pe ambele părți, ca un fel de tunel uitat.
Lenuțu a înghițit în sec. A intrat.
Culoarul era scurt. La capătul lui, o ușă din lemn, cu vopseaua scorojită. A apăsat clanța. Ușa a scârțâit, de parcă nu fusese atinsă de zeci de ani.
Dincolo era o încăpere mică, rotundă, cu pereți de piatră. Pe jos, praf cât cuprinde. Și în praf… urme. Urme vechi de pași. Pași mici, de fete.
Lenuțu a simțit un val de frig pe șira spinării.
Își amintea fetele. Pe toate patru. Le știa de când erau copii. Le văzuse râzând, alergând pe holuri, făcând glume. Apoi șocul dispariției. Tăcerea. Durerea părinților.
A ridicat lanterna și a văzut, pe peretele din spate, un raft scorojit. Pe el, stăteau câteva caiete. Îngălbenite. Pline de praf.
A suflat ușor pe primul. Literele au apărut tremurat: „Elena – jurnal”.
Mâinile îi tremurau. L-a deschis.
Primele pagini erau scrise cu o grijă adolescentină. Apoi, frazele deveneau scurte, repezite, pline de teamă. Lenuțu simțea cum i se strânge stomacul la fiecare rând.
„Nu mai vreau să mă ascund.”
„Zice că e pentru binele nostru.”
„Ne-a promis că nu o să doară.”
„Spune că trebuie să fim cuminți. Că o face pentru viitor.”
„Dacă nu ieșim, să știe cineva că am încercat.”
În ultima pagină, doar două cuvinte:
„Nu deschide.”
Lenuțu a închis brusc caietul. Respira adânc. În cameră părea că s-a făcut și mai frig.
Fără să vrea, lanterna s-a mișcat spre colțul din dreapta. Acolo era un alt obiect, ceva ce nu observase: o trapă mică, metalică, în podea.
A simțit cum inima îi bate în urechi. Tot aerul parcă se adunase în piept.
A făcut un pas spre trapă.
Apoi altul.
A îngenuncheat și a atins grilajul rece. Era închisă cu un lacăt vechi, ruginit, care părea să fi fost pus în grabă.
În acel moment, un gând i-a trecut ca fulgerul.
„Dacă nu sunt doar caiete aici?”
A simțit un nod în gât. Știa că trebuie să afle. Nu pentru el. Pentru fetele acelea. Pentru părinți. Pentru tot orașul care, ani întregi, trăise cu durerea în suflet.
Și-a scos cleștele. A prins lacătul.
A strâns din dinți.
Cu un trosnet scurt, metalul a cedat.
Trapa s-a ridicat încet, scârțâind îngrozitor.
Un val de aer rece a ieșit la suprafață.
Lenuțu a ridicat lanterna.
Lumina a coborât în adânc.
În sfârșit, avea să vadă adevărul.
Și adevărul era acolo.
Așteptând de cinci ani.
A respirat adânc, s-a ținut de margine și a coborât prima treaptă, știind că, orice ar găsi, nimic nu va mai lăsa orașul Bănești în tăcerea aceea apăsătoare.
Adevărul urma să iasă la lumină.
Iar el era pregătit, în sfârșit, să-l spună.