Drumul înainte se deschidea liniștit, ca și cum lumea hotărâse să-mi ofere, măcar pentru o zi, un pic de pace. Conduceam fără grabă, cu geamul întredeschis, iar vântul îmi ciufulea părul într-un fel care mă făcea să mă simt vie, liberă, stăpână pe mine. Nu aveam o destinație exactă, doar un singur gând: să nu mă mai întorc niciodată unde fusesem umilită.
După câteva ore, am tras pe dreapta într-o benzinărie de pe marginea drumului. Mi-am cumpărat o apă, un covrig cald și am rămas lângă mașină, privindu-i pe oamenii care treceau în viteză. Și atunci, pentru prima oară după mult timp, m-a lovit o liniște ciudată. Nu mai eram „soția lui Andrei”, nu mai eram „femeia cu bani”. Eram doar eu. O femeie care avea, în sfârșit, ocazia să-și rescrie viața.
M-am urcat în mașină și am pornit mai departe, până am ajuns într-un sat mic, la poalele munților. Case simple, garduri din lemn, oameni care se salutau pe uliță. Parcă intrasem în altă lume. M-am oprit la o pensiune cochetă, cu flori la ferestre și miros de lemn proaspăt. Gazda, o femeie la vreo 60 de ani, cu ochi blânzi, m-a întâmpinat ca și cum mă aștepta de o viață.
— Aveți o cameră liberă? am întrebat.
— Avem, mamă dragă. Și dacă n-am avea, tot v-aș face rost, că văd pe fața dumneavoastră că aveți nevoie de liniște.
Am simțit cum mi se strânge gâtul. Un străin vedea mai clar decât văzuse soțul meu în ani întregi.
Camera era simplă, dar primitoare. Am lăsat valiza jos, iar când m-am așezat pe pat, lacrimile — pe care le ținusem în mine cu dinții — au izbucnit fără milă. Am plâns pentru tot ce îndurasem, pentru tot ce acceptasem, pentru tot ce nu avusesem curaj să spun. Am plâns până n-am mai avut lacrimi.
A doua zi dimineață, am ieșit pe prispă și am privit munții. Ceva în mine se schimba încet, ca o haină veche care se rupe și cade de pe tine fără să-ți dai seama. Am cerut o cafea și am stat singură, ascultând liniștea. Apoi mi-a venit un gând care m-a făcut să zâmbesc: cu banii mei, aproape 7.500.000 de lei, puteam să reconstruiesc o viață de la zero, așa cum voiam eu.
Am rămas în sat câteva zile. M-am plimbat, am vorbit cu oamenii, am mâncat pâine caldă de la brutăria locală. Nimeni nu mă întreba cine sunt sau de unde vin. Toți mă tratau normal, firesc. Asta a fost cel mai vindecător lucru dintre toate.
Într-o seară, la cină, femeia de la pensiune mi-a spus:
— Știți, unii oameni sunt ca umbrele. Doar par că sunt acolo, dar când ai nevoie de ei, dispar. Alții nici măcar nu au curaj să fie buni. Important e să nu vă confundați valoarea cu lipsurile lor.
Cuvintele ei m-au lovit direct în suflet.
În zilele următoare, am început să mă gândesc la ce vreau să fac mai departe. Să dispar complet? Să încep o afacere? Să ajut pe cineva? Viața mea fusese ani întregi o listă de obligații și aparențe. Acum putea fi orice.
Și atunci am văzut-o: o casă mică, veche, dar frumoasă, la marginea satului. Avea pridvor, avea nuc în curte și avea ferestre mari, luminoase. Era exact genul de casă pe care mi-o imaginasem când eram copil.
Am întrebat de ea. Am aflat că era de vânzare. Proprietarii, doi bătrâni care se mutau la copii, voiau doar ca cineva s-o îngrijească. Nu cereau mult. Și, pentru prima oară după mult timp, am simțit că inima mea spune „da” fără teamă.
Am cumpărat casa în acea săptămână. Am zugrăvit-o, am aerisit camerele, am plantat flori. Și fiecare gest, oricât de mic, era o victorie. Pentru că nu mai făceam nimic ca să impresionez pe cineva. Făceam doar pentru mine.
Într-o după-amiază, după ce terminasem de tuns iarba, am stat pe prispa casei mele noi, cu o cană de ceai în mână. Și m-am gândit la Andrei. La mama lui. La cuvintele care îmi sfâșiaseră sufletul.
Nu mai simțeam furie. Nici tristețe. Doar recunoștință.
Dacă nu m-ar fi rănit în halul ăla, poate n-aș fi avut niciodată curajul să plec. Poate aș fi trăit și acum într-o minciună scumpă, într-o casă frumoasă, dar cu un suflet gol.
Acum aveam liniștea mea.
Aveam libertatea mea.
Aveam viața mea înapoi.
Și, pentru prima oară, mi se părea că abia acum începe cu adevărat.