…și Doamne, nici acum, după atâta timp, nu pot uita ce am văzut. Socrul meu nu dormea. Nu respira greu, nu sforăia, nu era pierdut în somn. Stătea cu ochii larg deschiși, rotindu-și privirea între mine și soțul meu, ca și cum veghea. Iar mâna lui, tremurândă, era întinsă spre mine, mult prea aproape de coapsele mele.
Am înlemnit. Mi s-a făcut pielea de găină și am simțit cum mi se taie respirația.
„Domnule Ion… ce faceți?” am șoptit, încercând să-mi păstrez calmul.
A clipit de parcă abia atunci mă vedea.
„Nimic, draga tatei,” a zis el, încercând să zâmbească. „Am visat ceva. M-am întins fără să vreau.”
Dar privirea lui era prea trează pentru a fi vis. Prea trează, prea atentă.
M-am tras instinctiv mai în spate. Soțul meu, Andrei, dormea dus, nici n-a clipit în tot timpul ăsta. L-am scuturat ușor de braț, sperând să se trezească și să vadă ce se întâmplă. Nimic. Era mort de oboseală după nuntă și petrecere.
Mi-am mușcat buza, încercând să nu izbucnesc în plâns. Mă simțeam prinsă ca într-o capcană.
„Mă scuzați… vreau să merg până la baie,” am spus.
„Sigur, sigur,” a murmurat socrul meu, ridicându-se puțin în capul oaselor. „Du-te liniștită. Voi avea grijă de Andrei cât ești plecată.”
Acele cuvinte au fost picătura care m-a făcut să tremur. „Voi avea grijă…” De ce trebuia să aibă grijă de el? Ce însemna asta?
Am ieșit din cameră în grabă, trântind ușa fără să vreau. Pe hol, lumina slabă ardea deasupra scărilor. M-am așezat pe canapea și mi-am strâns genunchii la piept. Nu puteam să cred că prima noapte a vieții mele de femeie măritată ajunsese un asemenea chin.
După câteva minute de panică, mi-am luat inima în dinți și m-am întors în cameră. Nu puteam pleca de la propria nuntă, nu puteam crea scandal, nu puteam să mă fac de rușine. Așa fusesem crescută: să nu rănesc pe nimeni, să fiu „fata cuminte”.
Când am intrat, socrul meu stătea acum întors spre perete, iar Andrei continua să doarmă fără grijă. M-am așezat la marginea patului, dar nu am închis un ochi până dimineață.
Au urmat săptămâni în care nu am spus nimic nimănui. Mi-era rușine, dar și teamă. Oare mă atinsese intenționat? Oare era doar în mintea mea? Tradiția aceea ciudată… mâncărimea… mâna lui… privirea aceea trează…
Într-o dimineață, după ce Andrei plecase la muncă, socrul meu a intrat peste mine în bucătărie fără să bată la ușă.
„Ce faci, draga tatei?” a întrebat cu un ton prea cald.
Am făcut un pas în spate. Simțeam iar acea neliniște, acel fior rece pe șira spinării.
În acel moment, în mine s-a rupt ceva. Nu mai eram fata tăcută și sfioasă din seara nunții.
„Domnule Ion, să nu-mi mai spuneți niciodată draga tatei,” am zis apăsat. „Și vă rog să nu mai intrați peste mine în casă fără să băteți la ușă.”
A clipit surprins, ca și cum nu înțelegea ce-l deranjează. Dar a ieșit.
Seara, i-am spus lui Andrei tot. Fără ocolișuri, fără frică.
La început, s-a înroșit la față și părea gata să mă contrazică, dar când i-am povestit totul — și privirea, și mâna, și atingerea — ceva s-a schimbat în el. A înțeles. A recunoscut că tradiția era stupidă, că nu trebuia să-l lase pe tatăl lui în cameră, că m-a pus într-o situație umilitoare.
A doua zi, Andrei a vorbit cu socrul meu. A fost o discuție scurtă, dar grea. Nu am auzit tot, doar tonul ridicat al lui Andrei și tăcerea apăsătoare a lui Ion.
De atunci, socrul meu n-a mai încercat niciodată să intre în spațiul meu. Nu m-a mai privit insistent, nu s-a mai apropiat. A păstrat distanța. Poate rușinat, poate doar pus la punct.
Anii au trecut. M-am vindecat greu, dar m-am vindecat. Am învățat că liniștea nu înseamnă respect, iar tăcerea nu înseamnă bun-simț. Am învățat că, oricât ai vrea să nu superi pe nimeni, uneori trebuie să spui „nu” chiar dacă îți tremură vocea.
Și am mai învățat ceva: că la temelia unei familii nu stă nicio tradiție, ci doar respectul. Fără el, orice casă se clatină.
Astăzi, eu și Andrei avem o fetiță sănătoasă, Andreea. Ironia e că nimănui nu i-a păsat dacă e băiat sau fată. Toți au iubit-o din prima zi.
Iar eu, de fiecare dată când o privesc dormind, îmi promit un lucru simplu: că nimeni, niciodată, nu o va face să trăiască ceea ce am trăit eu în prima mea noapte ca soție.
Pentru că unele „tradiții” trebuie să moară pentru ca oamenii să trăiască liniștiți.