Stăteam lângă ușă, cu palmele ude și inima lovindu-mi coastele ca un ciocan. În camera mare, Mariana și mama discutau în șoaptă, dar tonul lor era atât de diferit, încât îmi dădeam seama exact ce se întâmplă. Mama încerca să tragă de timp. Mariana răspundea tăios, nerăbdătoare, ca și cum fiecare secundă pierdută ar fi fost o lovitură la planul ei.
În acel moment, mi-am dat seama cât de aproape fusesem.
În câteva minute, aveam să aflu dacă polițiștii înțelegeau cu adevărat gravitatea apelului meu. Dacă veneau prea târziu… nu îndrăzneam să duc gândul până la capăt.
Am inspirat adânc. Mirosul casei—mobila veche, lemnul lăcuit, parfumul mamei—m-a lovit în plin. Era casa copilăriei mele. Aici am învățat tabla înmulțirii, aici am plâns după prima mea dezamăgire, aici tata râdea zgomotos când mâncam cozonacul direct din tavă. Și tot aici… sora mea plănuise să mă omoare.
Asta nu puteam accepta.
Ușa de la intrare scârțâni ușor de la curent. M-am întors imediat, de teamă să nu intre cineva. Casa era liniștită, dar liniștea aia grea, care te face să îți șoptești și gândurile.
Apoi am auzit pașii Marianei apropiindu-se.
Am strâns pumnul cu cheile în buzunar. Eram gata să le arunc pe jos, să fug în beci, oriunde, dacă era nevoie.
Dar când a apărut, zâmbea larg.
„Gata, Sorina? Te-ai gătat?” a întrebat ea, pe un ton prea dulce, prea liniștit.
Nu am mai simțit frică. Am simțit furie. O furie rece, ascuțită, care mi-a dat curaj.
„Da”, am spus calm. „Am găsit tot.”
S-a uitat la mine cu o curiozitate care m-a făcut să înțeleg că ceva o neliniștea. Poate mimica mea, poate că nu mă vedea tremurând. A făcut doi pași spre mine.
Exact atunci, în depărtare, am auzit cum frânează o mașină. Fără sirenă. Fără zgomot inutil. Poliția.
Mama s-a ridicat instant de pe canapea, ca o femeie care știe că a venit salvarea.
„Sorina, draga mea,” a spus ea tare, cu un ton complet diferit, „ai uitat și actele alea importante. Alea de la bancă! Mai bine le iei și pe alea!”
Era semnalul ei că totul era pregătit.
Mariana a tresărit. Știa că ceva nu era în regulă.
A încercat să mă apuce de braț, dar am făcut un pas în spate chiar în momentul în care s-au auzit bătăile ferme în ușă.
„Poliția. Deschideți, vă rugăm.”
În ochii Marianei am văzut prăbușirea. A fost ca și cum i s-ar fi spart în față toate planurile. Gura i s-a deschis, dar nu a scos un sunet.
Mama a strigat: „Vin imediat!”
Eu am făcut un pas în lateral, iar Mariana a rămas fixată lângă ușă, incapabilă să reacționeze.
Când polițiștii au intrat, totul s-a întâmplat parcă în reluare.
Unul a vorbit politicos, dar ferm. Altul a cerut să vadă mașina. Au ieșit cu toții, iar eu am rămas în casă cu mama, tremurând.
În mai puțin de zece minute, un agent a intrat din nou.
„Doamnă Sorina… cineva a umblat la sistemul de frânare. E clară intenția.”
Mi-au dat lacrimile, dar nu de frică. De ușurare.
Mariana a fost luată în fața noastră. Fața ei era palidă, dar nici măcar atunci nu și-a cerut iertare. Doar s-a uitat la mine cu o ură oarbă, de parcă eu eram vinovată că nu murisem.
După ce au ieșit toți din casă, mama m-a strâns în brațe.
„Ți-am promis că te protejez,” a șoptit ea. „Și nu mi-am încălcat promisiunea niciodată.”
Am plâns în tăcere, ca un copil.
În zilele următoare, am revenit iar și iar la momentul celor trei bătăi pe umăr. Codul nostru. Semnalul care mi-a salvat viața.
Și, pentru prima dată după mult timp, am înțeles cu adevărat cât valorează familia—cea adevărată, nu cea care îți zâmbește cu cuțitul ascuns la spate.
Azi merg pe stradă cu alt suflet. Sunt mai atentă, mai puternică și mai hotărâtă să-mi trăiesc viața în liniște, cu oamenii care chiar mă iubesc.
Pentru că moștenirile vin și pleacă.
Dar o viață scăpată la timp… nu are preț.