Sala vibra de râsete și zgomot, mirosul de parfum scump și vin alb plutind în aer ca un nor greu. Grupuri de oameni bine îmbrăcați discutau despre profituri, contracte și vacanțe exotice, în timp ce eu mă simțeam străin printre ei. M-am apropiat de bar și am cerut un suc, doar ca să am ceva de ținut în mână.
Și atunci am văzut-o pe Elisa.
Rochia ei neagră, simplă, îi dădea un aer de eleganță fără efort. Părul îi cădea pe umeri în bucle line, iar ochii – de obicei reci și calculați – aveau o neliniște pe care nu o mai văzusem. Am vrut să întorc privirea, dar ea m-a zărit.
A venit direct spre mine, pas hotărât, privire fixă. Toți din jur s-au oprit o clipă. Când a ajuns în fața mea, mi-a prins brațul și, fără să clipească, mi-a spus pe un ton scăzut, dar ferm:
— Prefă-te că ești iubitul meu. Te rog.
Am înlemnit. Nici măcar nu am apucat să întreb ceva, că deja mă trăgea printre oameni, zâmbind fals.
— Elisa, ce se întâmplă? am șoptit.
— Mai târziu. Zâmbește acum.
Ne-am oprit în fața unui grup de bărbați eleganți. Unul dintre ei, trecut bine de cincizeci de ani, o privea fix, cu o autoritate care tăia aerul.
— Tată, a spus ea zâmbind. „Fă cunoștință cu iubitul meu, Iulian.”
Mi s-a tăiat respirația. Tatăl ei?!
Omul m-a măsurat din cap până-n picioare, cu o sprânceană ridicată. I-am întins mâna, încercând să-mi maschez tremurul.
— Încântat de cunoștință, domnule Caron.
Elisa continua să zâmbească, iar tatăl ei a rostit scurt:
— Asistentul tău?
— Iubitul meu, a spus ea rar, apăsat, privindu-l drept în ochi.
O tăcere grea s-a așternut. Apoi, bărbatul a dat din cap, și-a terminat paharul și s-a retras fără un cuvânt.
Când am rămas singuri, am izbucnit:
— Ce-a fost asta?
Elisa a oftat.
— Tatăl meu vrea să mă logodească cu un partener de afaceri, ca să închidă o alianță. Dacă nu joc rolul ăsta, pierd tot ce am construit.
Am rămas tăcut o clipă.
— Și eu? Ce rol am în povestea asta?
Ea s-a apropiat și mi-a șoptit:
— Trei luni de concediu plătit. Și o recomandare care-ți poate schimba cariera.
M-am uitat la ea, neîncrezător. Dar în ochii ei era disperare, nu manipulare.
— Bine. Accept.
Așa a început totul.
Zilele următoare au fost o scenă continuă. Elisa mă lua de mână prin birou, îmi zâmbea în fața colegilor, îmi trimitea mesaje scurte cu inimi, doar ca toată lumea să creadă. Zvonurile s-au răspândit rapid — toți vorbeau despre „cuplul neașteptat”.
Dar în serile în care repetam „detaliile relației noastre” ca să nu greșim ceva, am descoperit o altă Elisa. Nu șefa rece, ci o femeie obosită de luptat cu lumea. O femeie care și-a pierdut încrederea în oameni, dar încă spera.
Și, fără să înțeleg când s-a întâmplat, jocul a încetat să mai fie doar un joc.
Într-o dimineață, tatăl ei a apărut la birou, însoțit de partenerul pe care i-l pregătise. Elisa s-a ridicat, m-a luat de mână și, privindu-l în ochi, a spus calm:
— Pe mine nu mă mai vinde nimeni. Mi-am ales singură drumul.
Tatăl ei a rămas mut. Eu simțeam cum îmi bate inima nebunește, dar Elisa zâmbea. Nu teatral, ci sincer.
Și în acel moment am înțeles: nu mai eram doar o piesă din planul ei. Eram parte din poveste.
Uneori, cele mai nebune minciuni pot deveni cele mai frumoase adevăruri.