Tatăl a rămas câteva secunde fără cuvinte. A privit-o peste marginea ceștii și a zâmbit cu ochii umezi, fără să știe dacă să râdă sau să plângă.

– Și cu cine să mă însor, măi, puiule? a întrebat el, încercând să pară vesel.
– Cu o femeie bună, care să nu plângă, a răspuns Olia hotărât, ca și cum ar fi fost ceva evident.

Tatăl a lăsat lingurița jos și a oftat. În jur, lumea vorbea, râdea, paharele clincheteau, dar la masa lor timpul parcă se oprise.

– Tati, știi, eu m-am gândit că dacă te însori, atunci mama n-o să mai plângă. Poate o să înțeleagă că nu trebuie să se supere pe tine, pentru că ai altă viață.

Bărbatul a simțit un nod în gât. A întins mâna peste masă și i-a prins degețelele reci.
– Olia, uneori oamenii mari fac greșeli. Nu pentru că nu se iubesc, ci pentru că nu mai știu cum să se înțeleagă.

Fetița l-a privit cu ochii mari, curioși.
– Și voi o să vă înțelegeți iar?

El a zâmbit, dar privirea i s-a pierdut undeva, prin geamul cafenelei, în ploaia măruntă care începuse afară.
– Poate… într-o zi, cine știe. Dar uneori, chiar dacă nu mai stai cu cineva, tot îl porți în inimă.

Olia a tăcut. A înțeles doar jumătate, dar a simțit că era ceva adevărat în vorbele lui.

Apoi, ca să schimbe subiectul, și-a împins cupa de înghețată spre el.
– Gustă, e bună! Mama zice că dacă împarți ceva dulce, nu mai ești trist.

Tatăl a râs încet, a luat o linguriță și a gustat.
– E foarte bună. Cred că mama ta are dreptate.

Pe drum spre casă, Olia a mers ținându-l strâns de mână. Ploaia s-a oprit, iar aerul mirosea a pământ umed și a flori de tei.
– Tati, promit că o să am grijă de mama, bine? a spus ea cu vocea mică, dar hotărâtă.
– Știu, puiule. Ești cea mai curajoasă fetiță din lume.

Când au ajuns la colțul străzii, unde drumul lor se despărțea, Olia a făcut un pas înainte, apoi s-a întors și l-a privit.
– Să nu uiți să mă iei vineri, da?
– Niciodată, a răspuns el, zâmbind.

A privit cum fetița alerga spre mama ei, care o aștepta la poartă. Când a ajuns, Olia s-a întors din nou și a făcut cu mâna, strigând:
– Tati, te iubesc!

Bărbatul și-a dus mâna la inimă și a răspuns fără glas, doar din priviri. Apoi s-a întors și a pornit încet pe alee, cu inima plină și ochii umezi.

În acea seară, Olia a adormit cu zâmbetul pe buze. Mama o mângâia ușor pe păr, iar fetița, în vis, alerga printr-o livadă mare, cu amândoi părinții lângă ea. Râdeau toți trei, iar soarele îi încălzea.

A fost prima noapte, după mult timp, când mama n-a mai plâns. Iar dimineața, pe pervaz, un porumbel alb s-a așezat în dreptul ferestrei. Ca un semn că, uneori, chiar și inimile rănite pot învăța din nou să zboare.