Andrei simțea cum i se strânge inima. De douăzeci de ani visase la clipa în care va păși din nou în curtea casei părintești, iar acum totul se năruia într-o clipă. În loc de lacrimi de bucurie, îl întâmpinau cuvinte grele, priviri pline de ură și reproșuri adunate ca pietrele aruncate în sufletul lui.

Se uită când la tată, când la mamă, neînțelegând ce s-a întâmplat. Copilul care plecase odată din sat cu un geamantan mic și un vis mare de a-și face un rost în lume, se întorsese acum ca un străin.

– Spuneți-mi, vă rog, ce-am făcut? – glasul îi tremura. – Am greșit, dar cum?

Dumitre Petrovici se întoarse spre el și oftă adânc, de parcă purta povara unei vieți întregi.

– Ai uitat, măi, ce-ai făcut? – zise el printre dinți. – Ți-aduci aminte de noaptea în care a ars casa lu’ Vasile?

Andrei se uită lung, neînțelegând.

– Ce legătură am eu cu asta? – întrebă sincer.

– Toți din sat au spus că tu ai dat foc, – spuse mama cu lacrimi în ochi. – Te-au văzut acolo, beat, cu o lanternă și un bidon de benzină!

Andrei înmărmuri.

– Eu? Beat? Nici măcar nu beam pe vremea aia! – încercă să explice. – Eram la gară, a doua zi plecam la școală!

– Așa zici tu! – răspunse tatăl. – Dar Vasile a pierdut tot: casa, grajdul, animalele! Și când te-au căutat, ai dispărut fără urmă!

– M-au luat la armată! – strigă Andrei. – Nici n-am știut că s-a întâmplat ceva!

Tăcerea care se lăsă peste curte era grea. Doar câinele bătrân, legat de lanț, schelălăia încet în fundul grădinii.

Mama își șterse ochii cu colțul basmalei.

– Dacă spui adevărul, de ce n-ai scris despre asta? – întrebă ea.

– Am scris, mamă! Am scris zeci de scrisori! – strigă Andrei. – Dar n-ați primit niciuna, așa-i?

Dumitre Petrovici se uită la el cu o privire schimbată.

– Nu… n-a ajuns nimic… – spuse încet. – Poștașul ne-a spus că n-ai mai dat niciun semn.

Andrei își mușcă buza, încercând să-și țină lacrimile.

– Tată… eu am fost trimis departe, în construcții. Am muncit prin toate colțurile țării, ca un câine. Am strâns bani, am visat mereu să mă întorc și să vă pun acoperiș nou la casă. Uite… – scoase din buzunar o bancnotă mototolită. – Am adus tot ce am, 40.000 de lei. Dar nu credeam că mă veți primi așa…

Mama izbucni în plâns. Tatăl rămase nemișcat. O clipă, părea că întreaga lume se oprise.

– Poate am greșit, – șopti Dumitre Petrovici. – Poate am fost prea aspru… Dar satul a vorbit, iar noi am crezut.

Andrei ridică privirea spre cer.

– Nu mai contează, tată… Contează doar că m-am întors acasă.

Atunci, mama se apropie, cu pași nesiguri, și-l cuprinse în brațe.

– Ai crescut, băiatul meu… și eu n-am fost acolo să te văd…

Tatăl își scoase cureaua, o privi, apoi o aruncă pe prag.

– Ai dreptate. Gata cu trecutul. Să fim din nou o familie.

Andrei închise ochii. Simțea că toată greutatea anilor se ridică de pe umeri. Poarta casei scârțâi ușor, lăsând vântul să aducă mirosul de fân și amintiri.

După douăzeci de ani de durere, în sfârșit, se întorsese acasă cu adevărat.